Zbor plăcut deasupra “perlei Bucovinei”! Un weekend la Vatra Dornei

Pentru un bucureştean, Vatra Dornei nu este tocmai locul ideal pentru a merge într-un weekend… dintr-un singur motiv: distanţa. Potrivit site-ului distanta.ro, între Bucureşti şi Vatra Dornei, prin Moldova, sunt 518 km care, conform aceluiaşi site, pot fi “bătuţi” în 6 ore şi 48 de minute. Cu toată bunăvoinţa – şi accelerând pe alocuri un pic mai mult decât ar fi fost cazul – am ajuns la destinaţie în mai bine de 8 ore.

Am plecat spre Vatra Dornei cu maşina, urmând nu traseul cel mai scurt, ci cel mai interesant. Prin Ardeal, cu oprire în Braşov, unde m-am bucurat de atmosfera occidentală din Piaţa Sfatului în compania unei bruschete cu roşii şi brânză cumpărate de la o braserie germană, dar şi în Sighişoara, unde am nimerit chiar în prima zi a Festivalului anual medieval.

Chiar şi la 11 dimineaţa, cetatea era împânzită de turişti, care cercetau tarabele întinse de-a lungul străzilor, doldora de oferte “tradiţionale”: de la tricouri cu Dracula şi Vlad Ţepeş la magneţi de frigider cu motive româneşti, accesorii din piele naturală (ale căror preţuri ar fi ruinat chiar şi afacerea celui mai ieftin magazin din Bucureşti – spre exemplu, o curea de pielea naturală pentru bărbaţi avea “fabulosul” preţ de 30 lei), borcane cu miere, dulceţuri, tingiri şi vase din cupru sau pături şi ţesături miţoase.  Împânzită cu steguleţe colorate, cetatea părea desprinsă din filmul “Tangled”, mai precis din scena în care Rapunzel se întoarce în castelul părinţilor săi.

Dacă drumul prin Ardeal îţi oferă nişte privelişti senzaţionale, care te fac să înţelegi pasiunea prinţului Charles pentru aceste zone – de altfel, Viscri, satul în care acesta are o proprietate, se află pe traseu – serpentinele periculoase le fac pe cele dinspre Sinaia să pară o joacă de copii.

La doar câţiva kilometri de Vatra Dornei, se trece prin Pasul Tihuţa, zonă devenită faimoasă datorită romanului lui Bram Stoker, “Dracula”, unde apare sub numele de “Borgo Pass”, fiind poarta de intrare către regatul Contelui Dracula. Se spune că irlandezul Stoker a găsit acest loc pe o hartă contemporană, fără să fi ajuns în realitate prin aceste locuri.

La ora actuală, în trecătoare există Hotelul “Castel Dracula”, construit în 1974 la o altitudine la 1.116 m, care impresionează prin stilul architectural, dar şi prin referirile – în tuşe destul de groase – la înspăimântătorul personaj (pentru copii şi străini poate părea senzaţional).

În sfârşit, când ajungi în Vatra Dornei, devine evident din primele minute că unii oameni din preajma locului au înţeles cum se fac banii. În staţiunea propriu-zisă, pensiunile cochete se înghesuie la drum cu vile pline de flori, case bătrâneşti renovate sau hoteluri care nu prea mai seamănă cu cele de pe vremea “sindicatelor”. Ceea ce înseamnă că multe dintre acestea sunt dotate cu piscină, saună, saloane de tratament sau înfrumuseţare.

În centrul oraşului, tronează un parc ale cărui dimensiuni frapează, fiind comparabil cu Herăstrău din Bucureşti, şi unde turiştii pot cumpăra nuci la pungă pentru a trata veveriţele locale. Metoda de a “intra în vorbă” cu pufoasele animăluţe este simplă şi se pare – am aflat ulterior de la un unchi care a fost acum 20 de ani în Vatra Dornei – veche de când lumea: în timp ce loveşti energic şi repetat două nuci, strigi cu cea mai suavă voce: “Mariana! Mariana!”. Da, se pare că pe toate veveriţele din Vatra Dornei le cheamă Mariana!

Tot în parc, găseşti vânzători ambulanţi de afine, proaspăt culese, la preţul de 10 lei, în condiţiile în care în Piaţa Obor, de pildă, aceleaşi afine costă între 15 şi 20 de lei. Dar dacă vrei neapărat un chilipir, aşteaptă până pleci acasă, căci pe marginea drumului, chiar la ieşirea din Vatra Dornei, vei găsi oameni cu găleţi pline de afine, la doar 7-8 lei kilogramul.

Şi tot în centrul oraşului, la un capăt al parcului, se află ruinele faimosului cazinou din Vatra Dornei, o construcţie ce datează din 1898, de pe vremea împăratul Franz Joseph, ce a servit, de-a lungul vremii, drept sală de jocuri de noroc, sală de concerte şi spectacole, precum şi club muncitoresc. Din nefericire, la ora actuală, clădirea este în litigiu, proprietarii refuzând să o renoveze, dar chiar şi aşa arhitectura este impresionantă.

Lăsând în urmă cazinoul, ajungi pe faimosul pod peste Dorna, unde poţi cumpăra cele mai frumoase buchete de levănţică sălbatică. Şi dacă tot am ajuns la capitolul flori, chiar peste calea ferată, la intrarea în centrul vechi al oraşului, am găsit floare de colţ la ghiveci, cu preţuri între 10 şi 30 lei.

Staţiunea Vatra Dornei este faimoasă şi pentru traseul său de telescaun, cel mai lung din România. “Zborul” cu telescaunul durează aproximativ 40 de minute şi oferă câteva senzaţii tari drept bonus. Pe parcursul drumului, poţi admira copacii maiestuoşi, culegători pricepuţi de afine, care se folosesc de un fel de gheară pentru a aduna cu spor bobiţele vineţii, vacile care pasc blând în iarba moale şi deasă, târle numeroase de oi, însă dacă ţi-e frică să rulezi încet deasupra unor hăuri ameţitoare, priveliştea nu te mai încântă atât de tare.

Mult mai frumos este drumul de întoarcere, când ştii ce te aşteaptă şi ai chiar curajul să atingi cu piciorul vârfurile brazilor. Sigur, starea de spirit poate fi influenţată şi de experienţa unei cine la stână, în vârf de munte, care începe cu nişte platouri imense cu tot felul de bunătăţi – stropite, bineînţeles, cu o tărie din afine: slănină, ceapă roşie, urdă, caş afumat, tobă de casă, şi se sfârşeşte cu o tocană de miel cu mămăligă făcută la ceaun. Mai mult de atât nu poţi cere…

La doar 10 minute de Vatra Dornei, se află Poiana Negri, situată între rezervaţia naturală 12 Apostoli şi Vârful Ouşorul, lângă izvoarele de apă minerală din Poiana Negri. Drumul până la pensiunea La Bella Vista, unde am ajuns pentru un prânz copios, nu este asfaltat, dar peisajul face toţi banii. Locurile cu iarbă înaltă sunt presărate cu o puzderie de margarete, nemţişori, coada-şoricelului şi alte câte şi mai câte flori colorate, iar oamenii de prin partea locului şi-au delimitat proprietăţile cu nişte garduri din bârne groase de lemn.

Pensiunea surprinde plăcut prin dotările occidentale – beneficiind de piscină, saună, sală de jocuri, loc de joacă pentru copii – la care se adaugă ospitalitatea şi mâncărurile delicioase neaoşe. Din meniul generos al restaurantului de aici ne-am oprit la ciorbă de burtă, păstrăv cu sos de struguri, cartofi copţi cu brânză de burduf şi papanaşi cu dulceaţă (bineînţeles, de afine) şi smântănâ groasă, totul fiind stropit din belşug nu cu cine ştie ce băutură rafinată, ci cu apă limpede şi rece de izvor, servită direct de la robinet. De altfel, în apropierea pensiunii, se află fabrica de apă minerală cu acelaşi nume.

Niciun drum până în Bucovina nu ar fi complet fără o vizită la una dintre renumitele mănăstiri. Astfel, spre drumul spre Bucureşti, de data aceasta pe traseul care străbate Moldova, se află mănăstirea Voroneţ. Chiar dacă accesul pare facil, un semn indicând doar 3 kilometri din şosea, trebuie să străbaţi un drum prăfuit de ţară plin de hârtoape, apoi să treci de un şir lung de tarabe cu tot felul de produse de artizanat, până la ajungi la zidurile impresionant de înalte şi de groase ale mănâstirii incluse în patrimonial mondial UNESCO.

Dacă, în interior, pereţii, pictaţi în timpul lui Ştefan cel Mare, au fost recondiţionaţi – singurul lucru care deranjează fiind mocheta strident de contemporană – pereţii exteriori nu au avut parte de acelaşi tratament – de pe una dintre faţete dispărând complet picturile, cu tot cu renumitul albastru de Voroneţ. Clădirea rămâne însă impresionantă şi, după un moment de reculegere, porneşti din nou la drum, cedând tentaţiei de a-ţi cumpăra un magnet de frigider cu mănăstirea (cu destinaţia “bunici”).

Şi cam asta înseamnă pentru un bucureştean un weekend la Vatra Dornei.

Gabriela Groza