Westie
Adaugati la acestea si faptul ca este afectuos, mic si frumusel, si veti întelege de ce Westie are de mai mult timp „vântul în pupa”, reusind sa fie una dintre vedetele canine ale ultimului deceniu. Din pacate, asemeni Huskyului, Rottweilerului ori Labradorului (si lista poate continua), Westie a avut mult de suferit de pe urma popularitatii sale.
Pentru a face fata cererii mari de pui, numerosi pretinsi crescatori au trecut la „productia de serie”, motiv pentru care, în întreaga lume, exemplarele de foarte slaba calitate sunt extrem de numeroase.
Dupa cum ne indica si denumirea oficiala a rasei, acest irezistibil clovn alb îsi are originile în West Highland, adica în regiunile înalte din vestul Scotiei. În Insulele Britanice, Terrierii exista de vreo doua milenii, fara sa fie prea clar care le sunt originile.
Ei erau foarte apreciati pentru curajul, pasiunea si eficienta cu care vânau vulpi, bursuci, vidre, sobolani si alte animale mici considerate daunatoare. În secolul al XVI-lea, regele James I al Angliei (numit si James al VI-lea al Scotiei) i-a trimis în dar prietenului sau, regele Frantei, sase Terrieri scotieni. În acele vremuri, transportul pe mare comporta nenumarate riscuri, asa ca, pentru a fi sigur ca cel putin jumatate din Terrieri vor ajunge la destinatie, James I a ordonat ca micutii sa fie transportati cu doua corabii.
Documentele istorice nu mentioneaza culoarea acelor Terrieri (este foarte probabil ca nici unul dintre ei sa nu fi fost alb, pe atunci existând convingerea ca un câine complet alb are constitutie fragila), dar este sigur ca ei erau stramosii Westieului de astazi si constituiau un cadou suficient de valoros pentru a merita costurile de transport.
Asadar, timp de multe secole, Terrierii existenti în Scotia erau denumiti, pur si simplu, Terrieri Scotieni si, prin traditie, aveau colorit în tonuri închise, asemanatoare pamântului (pamânt de la care se trage si denumirea generica a întregii familii de rase). În a doua jumatate a secolului al XIX-lea, odata cu aparitia chinologiei oficiale si a expozitiilor canine, situatia avea sa se schimbe radical.
Terrierii Scotieni încep sa fie separati în mai multe rase, selectia facându-se atât pe criterii anatomice cât si „cromatice”. Cairn Terrierul este considerat cel mai apropiat stramos al West Highland White Terrierului. De fapt, în cuiburile de Cairn se nasteau frecvent pui albi, dar, de cele mai multe ori, acestia erau sacrificati la nastere, considerându-se, cum am spus, ca ei erau lipsiti de vitalitate.
O explicatie a faptului ca, în secolul al XIX-lea, puii albi de Cairn nu erau o raritate ar putea fi „amintirile” lasate de împerecherile facute, de-a lungul secolelor, cu câini mici si albi, rude ale Bichonilor.
În diferite regiuni din vestul Scotiei, unii vânatori si crescatori nu împartaseau ideea preconceputa ca Terrierii albi trebuie suprimati. Ei considerau ca acestia au avantajul de a fi usor reperabili în teren si, în plus, nu exista riscul sa fie confundati cu vulpile sau cu bursucii. Astfel, „scotienii” mici de culoare alba au început sa fie selectionati sub diferite denumiri regionale.
Unul dintre primii crescatori care au început sa selectioneze Terrieri albi a fost colonelul Edward Donald Malcolm of Poltalloch, din Argyllshire, a carui familie, de mai multe generatii, crestea Terrieri Scotieni. Povestea spune ca unul dintre câinii colonelului a fost împuscat accidental în timpul unei partide de vânatoare, fiind confundat cu un iepure de câmp.
Foarte suparat, si dorind ca un asemenea stupid si nefericit accident sa nu se mai poata întâmpla, colonelul a hotarât sa selectioneze si sa creasca doar Terrieri albi. În scurt timp, câinii produsi de el au început sa fie numiti chiar Poltalloch Terrieri.
Dar Malcom of Poltalloch nu era singurul care facuse o pasiune pentru acesti micuti albi. „Vecinul” sau, Ducele de Argyll, avea si el o crescatorie, pe mosia sa numita Roseneath. De altfel, în 1897, când Terrierii albi au fost prezentati pentru prima data la Cruft’s, fiind exemplare provenite din crescatoria Ducelui, au fost înscrisi sub denumirea Roseneath Terrieri.
Colonelul nu agreea nici una dintre primele denumiri date rasei, promovând-o pe cea de West Highland White Terrier, pe care o considera mult mai adecvata si mai corecta. În anul 1900, el a început sa-si înscrie în expozitii câinii sub aceasta denumire, iar cinci ani mai târziu a înfiintat Clubul de rasa si s-a adoptat primul Standard.
Mai ramânea de rezolvat o singura problema: doctorul Flaxmann. Acesta locuia în Pittenween si selectiona niste câinii albi foarte asemanatori morfologic cu Scottish Terrierii (de fapt, era vorba chiar despre Scottishi de culoare foarte deschisa, culoare introdusa ulterior în Standardul rasei si denumita weathen – culoarea grâului copt). Deoarece Terrierii lui Poltalloch, fiind obtinuti din Cairn, se deosebeau morfologic de cei ai lui Flaxmann, între cei doi crescatori s-a nascut o mare rivalitate, fiecare sustinând ca a obtinut o noua rasa si înfiintând câte un Club.
În 1906, Kennel Clubul englez a pus capat acestui conflict, recunoscând oficial rasa creata de Poltalloch, sub denumirea de West Highland White Terrier. Asa îsi începea Westie „cariera” în chinologia oficiala, dar fara ca necazurile si controversele sa se fi sfârsit. Imediat ce s-a lansat moda toaletajului canin, el a devenit iarasi subiectul polemicilor.
De aceasta data era vorba despre stabilirea „coafurii” celei mai potrivite pentru expozitie. Si cum „tara arde si catelul se piaptana”, toata aceasta „paruiala” avea loc la scurt timp dupa primul razboi mondial, care afectase important efectivele rasei.
Apoi a urmat si a doua conflagratie mondiala, în urma careia întreaga chinologie a suferit grele pierderi. Precum în cazul multor alte rase, dar beneficiind si de avantajul taliei reduse, Westie a reusit sa se „refaca” dupa aceste perioade tragice si cu ajutorul chinologilor de peste ocean: în 1909 se înfiintase un puternic Club national de rasa în SUA, urmat, în 1911, de cel canadian.
Din ce în ce mai popular dincolo de ocean, în Europa ascensiunea lui a fost mult mai lenta. Era cvasinecunoscut la începutul anilor ’70 (în Franta, de exemplu, în ’65 s-a înregistrat doar un cuib), dar, 15 ani mai târziu, puteai sta „la coada” multe luni pâna îti venea rândul sa cumperi un pui, desi se nasteau cu miile!
Caracteristici
Multi considera ca anumite campanii publicitare (pentru automobile, mustar, polite de asigurare, masini de spalat etc.), astazi celebre, au utilizat imaginea West Highland Terrierului în dorinta de a beneficia de popularitatea rasei. Alti sustin ca, dimpotriva, Westie îsi datoreaza boomul de popularitate tocmai acelor campanii publicitare. Alta controversaÂ… Oricum ar fi fost, astazi, acest catel este iubit pentru numeroasele lui calitati.
Aproape toti proprietarii de Westie va vor povesti ca el are toate calitatile unui Terrier, dar nici unul dintre defecte. Adevarul este ca, fiind atât de dragalas, esti tentat sa-i accepti orice. Exista, însa, si persoane care va vor spune ca Westie este prea agitat, prea obraznic, prea încapatânatÂ…
Mult mai obiectiva, Ruth O’Connor – una dintre cele mai reputate crescatoare din Europa – explica: Westie nu este nici atât de independent, nici atât de „dur”, cum se spune. Ce-i drept, nu este cel mai docil dintre catei, dar este foarte dragalas. Si, de multe ori, este suficient sa ridici tonul vocii pentru ca el sa se supuna. Este vesel, dragastos, poznas, jucaus si plin de energie, sociabil, curios si niciodata ranchiunos.
Se pare ca, de fapt, întâmpina neplaceri în convietuirea cu el doar acei stapâni care îsi iau un Westie (sau orice alt câine) fara a-si pune problema ca nu exista o rasa care sa i se potriveasca oricui sau îsi închipuie ca au cumparat un bibelou care doar trebuie sters de praf, din când în când. Specialistii afirma ca pentru a te întelege bine cu un Westie trebuie sa fi vesel, energic, dotat cu fantezie dar si cu un pic de autoritate.
Aveti nevoie de autoritate deoarece pâna si un catel de „gabarit” redus trebuie sa fie educat, cu atât mai mult cu cât prin venele lui curge sânge de Terrier! Daca aveti si copii, aflati ca Westie adora sa se joace cu ei si le tolereaza toate micile tiranii. În jocul lui nu este nici urma de agresivitate sau duritate si, mai degraba, trebuie sa temperati copii, sa nu chinuiasca prea mult animalul. Nu este „latracios”, dar uneori latra pentru a semnala prezenta unui strain.
Dupa ce a latrat, considera ca si-a facut datoria si este foarte prietenos cu oricine va trece pragul, chiar si cu „musafirii neinvitati” care vin sa-si „adjudece” câte ceva din casa dumneavoastra. Pentru ca este foarte inteligent si are nevoie atât de exercitii fizice, cât si mentale, este permanent atent la tot ce-i spuneti, îi place sa învete, în joaca, lucruri noi si poate fi foarte usor dresat pentru disciplina sau Agility.
În casa, va urmeaza cu interes pretutindeni, dar nu va agaseaza solicitându-va permanent atentia. Poate convietui fara probleme cu alti câini, ba chiar si cu pisicile. Situatia se schimba, însa, pe strada, unde, daca vede o pisica straina, s-ar putea sa vrea sa o vâneze. Mai ales daca aveti un mascul de Westie, fiti atenti si când va întâlniti cu alti câini. El va încerca sa-i provoace, dar nu neaparat pentru a se bate, ci pentru ca simte nevoia sa faca pe grozavul.
Probleme de sanatate
Si în aceasta privinta, Westie este un adevarat Terrier: robust, cu o sanatate de fier, dar si prezentând probleme specifice „familiei”. Este vorba, în primul rând, despre predispozitia (genetica) la alergii de tot felul: alergii la ciupiturile de insecte, la anumite alimente, la praful de casa etc. Daca Westieul dumneavoastra se scarpina prea des, adresati-va medicului, pentru a preveni agravarea afectiunii cutanate.
În ultimii ani, s-a remarcat si prezenta tarelor oculare, motiv pentru care unele tari impun testele specifice, pentru acordarea dreptului de reproductie. Dar, în cadrul rasei, cele mai dramatice boli ereditare sunt osteopatia cranio-mandibulara si maladia Legg-Perthes-Calve. Prima (din fericire, foarte rara) provoaca o hipertrofie a ramurii orizontale a mandibulei (motivele fenomenul nu sunt pe deplin elucidate).
În asemenea cazuri, se observa ca animalul manânca cu greutate, deoarece are dificultati în a deschide gura. Deocamdata, singurul tratament consta în administrarea de produse pentru calmarea durerilor si, de cele mai multe ori, dupa vârsta de un an, situatia revine, progresiv, la normal.
Maladia Legg-Perthes este, în schimb, mult mai grava si se datoreaza unui defect de vascularizare a capului si a colului femural, producând o necroza aseptica a capului femurului. Apare între vârsta de 4 luni si un an, manifestându-se prin schiopaturi din ce în ce mai intense, câinele resimtind dureri mari.
Uneori, boala poate trece neobservata multe luni, dar se declanseaza violent în urma unui soc mecanic. Singurul remediu este o interventie chirurgicala destul de laborioasa. Având în vedere ca aceasta maladie se transmite genetic si produce mari suferinte animalului, este absolut interzisa folosirea la reproductie a exemplarelor afectate.
Întretinere
Hrana lui nu ridica probleme speciale si ideal este sa apelati la cea preparata industrial, de buna calitate (nu din „moft”, nu doar din comoditate, ci pentru ca este mai sanatos pentru câine). Manânca putin, circa 150 g pe zi – hrana uscata sau 400 g – hrana umeda (conserva), asa ca oricine îsi poate permite aceasta cheltuiala.
În perioada de crestere, daca primeste hrana industriala (de buna calitate), nu trebuie sa-i administrati suplimentar calciu. Specialistii recomanda ca, pentru a preveni aparitia alergiilor alimentare, câinii în vârsta de peste doi-trei ani sa fie hraniti cu alimente industriale pe baza de carne de miel si orez.
Chiar daca îi preparati în casa mâncarea, nu comiteti eroarea de a-l hrani cu resturi de la masa dumneavoastra! Cele mai daunatoare (alergia!) sunt supele si ciorbele în care s-au fiert oase, carnea de porc, mezelurile.
Dupa cum am spus, Westie este plin de energie si, deci, are nevoie de activitate. Daca nu face destula miscare, poate deveni agitat, „latracios”, irascibil. Învatati-l, din prima zi, sa stea singur, plimbati-l înainte sa plecati la serviciu si nu lipsiti prea multe ore, caci, din plictiseala, s-ar putea sa „dumice” diverse obiecte din casa.
Întretinerea parului si toaletajul special pentru expozitie constituie principala problema de care se plâng cei mai multi proprietari de Westie. În vreme ce pentru toaletajul corect, de show, este nevoie de experienta si talent, operatiile de îngrijire curenta a parului pot fi „prestate”, fara mari eforturi, si de catre stapâni.
Pentru a pastra parul unui Westie în buna conditie, este necesar sa-l periati saptamânal si sa-l trimati o data la 2-3 luni. Înca de la vârsta de 2 luni, cu blândete si rabdare, trebuie sa începeti sa va învatati puiul cu aceste operatii. Pentru periat, folositi o perie metalica, având grija sa nu-i raniti pielea. Cel putin o data pe saptamâna, descurcati bine, în profunzime, tot parul.
Odata cu aceasta, taiati scurt firele de par de la coltul intern al ochiului (irita ochii si produc lacrimare); daca, între patru si sase luni, puiul lacrimeaza mult, nu va impacientati, fenomenul este normal în perioada de schimbare a dintilor. Urechile trebuie verificate lunar: când parul din interiorul lor nu mai este alb, s-ar putea sa fie vorba despre o otita. Precum în cazul multor rase de talie mica, detartrajul dintilor unui Westie trebuie efectuat mai des.
Trimajul este operatia care consta în smulgerea periodica a parului, cu un cutit special. Astfel, se îndeparteaza firele moarte si se pastreaza textura corecta a blanii. Contrar parerii unor proprietari si unor pretinsi toaletori canini, trimajul nu este necesar doar pentru exemplarele de expozitie. Aproape toate rasele cu par sârmos (diversi Terrieri, Schnauzerii etc.) sunt supuse acestei operatii.
Daca acest tip de par este tuns (cu foarfeca sau cu masina) si nu este smuls periodic, firul se înmoaie, devine lânos, este mai greu de descurcat si nu mai permite aerisirea corecta a pielii, aparând probleme dermatologice. Sunt persoane care îsi închipuie ca aceasta practica este o cruzime si un chin pentru animal. Dar sa nu uitam ca Westie a fost, si chiar mai este (destul de rar, ce-i drept), folosit la vânatoare, situatie în care blana lui este trimata în mod natural, de catre vegetatia dura prin care se strecoara.
Pentru ca operatia sa nu fie o corvoada pentru câine, trebuie respectate câteva reguli. Puiul va fi trimat de mic, în sedinte scurte. Parul se smulge, fara a prinde smocuri prea mari, tragându-se în sensul de crestere (de orientare) a firului (nu în raspar). În zonele foarte sensibile, pe piept si pe fese, nu se va folosi cutitul special, ci parul se va trima, usor, cu mâna, luând doar câteva fire odata (daca blana este destul de aspra, pe aceste regiuni se poate chiar tunde).
Daca animalul a fost tuns ori nu a fost trimat de mai mult timp, probabil ca blana a devenit lânoasa si este plina de fire care trebuie îndepartate. În acest caz, pentru a evita iritarea pielii, nu „jumuliti” complet câinele într-o singura sedinta, ci treptat, pe parcursul a doua-trei zile. Subliniem ca nu toate exemplarele au un par de buna calitate, aspru, sârmos, iar blana moale, ondulata, este un defect foarte frecvent în cadrul rasei.
Cu cât parul este mai moale, cu atât va fi trimat mai des. Când nu aveti timp, rabdare sau îndemânare pentru a va trima singuri câinele, puteti recurge la serviciile unui profesionist. Dar, daca toaletorul încearca sa va convinga sa va tundeti câinele, fugiti!
Un Westie va fi îmbaiat trimestrial, fara a pune la socoteala spalatul labelor si baile „de urgenta”, necesare când catelul s-a mozolit în noroi. Veti folosi sampoane speciale pentru par aspru; ele nu sunt un truc menit sa îmbogateasca fabricantii, ci au formula adecvata structurii specifice acestui tip de blana. Între doua îmbaieri, puteti folosi sampoanele uscate.