Weimaraner

Are o culoare unica, o silueta eleganta și aristocratica, este un excelent câine de vânatoare și de companie, redutabil concurent la Obedience, iar întreținerea lui nu ridica probleme. Motive mai mult decât suficiente pentru ca Bracul de Weimar sa fie o rasa foarte populara. Și totuși, în multe țari din Europa lui „natala”, Weimaranerul este înca o „rasa rara”. Americanii, în schimb, l-au adoptat cu multa dragoste, supranumindu-l Fantoma Gri.

Dupa cum afirma unii experți, nu numai timpul a ascuns urmele stramoșilor rasei. Se pare ca și nobilii germani au facut aceasta pentru ca magnificul lor Brac gri-argintiu sa para a fi exclusiv creația ducatului de Saxa-Weimar. S-a demonstrat, însa, ca stramoșii rasei provin din Franța. În favoarea acestei teze vin statuile regelui Ludovic cel Sfânt (Ludovic al IX-lea), alaturi de care sta câinele sau de vânatoare favorit, câine care seamana foarte mult cu Weimaranerul actual.

Apoi, numeroase stampe și tapiserii franceze medievale cuprind imagini în care observam acești câini gri-argintii. Se spune ca Ludovic al IX-lea, întorcându-se dintr-o cruciada din nordul Africii, a adus câțiva câini de culoare argintie. Acest tip de câini a fost denumit Chien Gris de Saint-Louis și este stramoșul direct al Weimaranerului. Câinii Gri ai lui Ludovic cel Sfânt erau folosiți la vânatoarea de cerbi și au constituit haitele regale din Franța, pâna la sfârșitul secolului al XVII-lea și îi putem „repera” în lucrari ale lui Jean Baptiste Oudry, pictorul de curte al lui Ludovic al XIV-lea.

Abia la începutul anilor 1700 rasa intra în grațiile curții de Saxa-Weimar. Marele Duce Karl August a încrucișat exemplare din linii franceze pure cu rase de aret, în special cu Pointer, pentru a obține un câine de vânatoare mult mai rapid și mai suplu decât originarul Chien Gris de Saint-Louis, dar pastrând, totuși, buna parte din caracteristicile acestuia.

Noua rasa a fost denumita, cu mândrie, Brac de Weimar, iar exemplarele erau crescute și selecționate exclusiv în crescatoriile ducelui – fapt istoric important, care a permis conservarea caracteristicilor rasei. Din pacate, dupa razboaiele napoleoniene, singurele informații despre Weimaraner se gasesc în arhivele cinegetice franceze și germane, acești câini fiind folosiți de catre paznicii de vânatoare pentru a descuraja braconierii și pentru a menține echilibrul populațiilor de mistreți și lupi.

În aceste condiții, câțiva germani pasionați s-au încapațânat sa salveze Weimaranerul aflat pe cale de dispariție, trasformându-l într-un câine performant la aproape toate tipurile de vânatoare. În Germania, rasa a fost recunoscuta oficial în 1896 și, un an mai târziu, s-a înființat și Clubul specializat. Clubul era foarte restrictiv, la înscriere membrilor li se impunea respectarea unor reguli stricte, iar activitatea de selecție era controlata cu severitate. Primul razboi mondial a însemnat un nou moment de cumpana în existența rasei: se pare ca doar 12 exemplare mai supraviețuisera în Germania. Și este foarte posibil ca existența Bracului de Weimar actual sa se datoreze unuiÂ…accident de vânatoare.

În 1915, maiorul Robert de Berber a ucis, din greșeala, un Weimaraner. Cuprins de remușcari, s-a hotarât sa se ocupe de creșterea și selecția rasei. Se spune ca, pentru revigorarea rasei, germanii au facut din nou diverse încrucișari cu Brac German cu Par Scurt, cu Pointer și chiar cu Dog German albastru (pentru a crește talia Weimaranerului). Unii chiar încearca sa simplifice istoria susținând ca Weimaranerul este o rasa derivata din Bracul German cu Par Scurt, însa teoria e cam „subțire”.

Este drept ca Bracul de Weimar este un… Brac, dar este mult mai „batrân” decât toți ceilalți Braci germani. Standardul modern al rasei s-a elaborat în 1925, dar, dupa cel de-al doilea razboi mondial, Weimaranerul era iarași în pragul dispariției. Se nașteau foarte puțini pui și aproape toți erau cumparați de soldații americani care, impresionați de imaginea Weimaranerului în alergare, l-au poreclit Grey-Ghost. Și așa, în timp ce în Europa efectivele rasei se refaceau cu greu, în SUA, Fantoma Gri devenea un câine foarte popular.

Boom-ul american se datoreaza, în parte, și faptului ca rasa a fost îndragita de câteva personalitați, printre care Grace Kelly, Eisenhower și Roy Rogers, astfel încât, pentru americani, era o dovada de bun-gust sa ai un Weimaraner. Succesul de peste ocean i-a ajutat substanțial pe crescatorii germani. Astfel, în anii ’50 șeptelul crescuse suficient în Germania pentru a se relua selecția Weimaranerului, atât pe baza Standardului cât și în funcție de aptitudinile de lucru, iar, în 1969, și FCI a recunoscut rasa.

Caracteristici
Popularitatea Weimaranerului în SUA nu s-a datorat doar unui moft al unei vedete sau doar frumuseții acestui câine. În secolul al XIX-lea, germanii au selecționat Weimaranerul astfel încât, pornind de la un câine oarecum asemanator copoilor, specializat în vânarea animalelor cu blana și agresiv împotriva pradatorilor, au obținut un Brac autentic, caruia i-au adaugat „funcțiile” de vânator de pasari și de aportor.

Pentru complexitatea aptitudinilor sale, în SUA, Weimaranerul a fost catalogat drept câine de vânatoare polivalent, adica o rasa care gasește și ponteaza vânatul, aporteaza și de pe sol și din apa, are un nas excelent și ține urma vânatului ranit, atât pe sol cât și în apa. În plus, își protejeaza stapânul, dar fara a fi agresiv, este foarte inteligent și docil, capabil de cele mai înalte performanțe în concursurile de Obedience, calitați pentru care este una dintre rasele preferate de poliția americana.

În relația cu omul, caracterul lui este marcat de o mare blândețe și sensibilitate și de necesitatea de a fi permanent în apropierea stapânului, motiv pentru care nu poate fi ținut izolat, în padoc. Înca de acum doua secole, specialiștii subliniau ca, pentru a fi performant la lucru, Weimaranerul trebuie sa traiasca în familie, sa fie tratat cu dragoste și blândețe și sa nu fie batut niciodata.