Vacanta made in Romania

Cu gandul la cat o sa transpiram, ca poate de data asta ne vom lasa de fumat am plecat spre Ceahlau. Acasa n-am gasit rucsacul si intr-o incordare matinala am alergat la ora deschiderii magazinelor si mi-am achizitionat mandru unul rezistent la ploaie… cam mare insa, eu abia daca i-am rezistat lui. Masina unor prieteni, drumuri si in final pe jos cativa kilometri cu sotia langa mine am ajuns la Izvorul Muntelui. O mica localitate de gospodari privatizati balcanic.

Imaginatia si sperantele si le-au pus in cateva pensiuni tipatoare si o cabana proaspat vopsita si scumpa ca un hotel.

A, si era sa uit. Pana acolo am admirat in gand folosind cuvinte scurte, cu multe cratime spiritul strangator al romanilor care s-au gandit sa stranga toate sticlele de plastic si gunoaiele menajere fix pe luciul lacului Bicaz.

Ma rog… langa balta muntele ti se infatiseaza infricosator. Un punct mic e cabana la care trebuie sa ajungi dupa 4 ore de urcat.

Pauze mici, „mai poti?”, „e dupa colt!”, „ai grija, urzici!”, „toaleta e peste tot!”, „aoleu ursul!”, ” ba nu e ploaia!”, „n-avem pelerine…”. Te ajuti de maini, picioarele nu le mai simti si – desigur in afara de sotie – singura prezenta care te bucura e himera ceaiul cu rom de la cabana Dochia. Vezi cabana, ceai e, romul s-a baut, da’ nu-i nimic. Esti pe varf. Ti-ai cucerit si vacanta asta. De dupa tejghea un nene ne intreaba daca vrem sa ramanem peste noapte. Pai cum, zic eu, nu va uitati la noi: suntem d’astia luati dintre blocuri, nu mai putem sa coboram astazi. Aaaa, zice el, da’ nu e locuri. Ma scarpin in cap, ma uit la Corina.

Nu se poate, ii zic domnului, ne inghesuim, nu vedeti ce slabuti suntem. Nu e, daca nu e! Poate… in sala de mese, si mai adauga el cu un zambet pregatit: daca vreti. Jur, abia astepta sa-i puna pe unii sa doarma in sala de mese. Gata, s-a facut. Mancam ceva, ne pupam un pic si impartim imaginar bancheta de lemn: tu te lungesti, eu te tin, tu tii portofelul, eu te incalzesc.

Se putea termina aici, dar ghinion de nesansa pentru cabanierul prietenos, niste turisti s-au razgandit. Am aflat, abia pe la12 noaptea. Bun si atunci.

Am dormit lafaindu-ne intr-o camera ca de cabana montana: multe paturi, sforait, nu stiu ce copil face pipi, aprinde lumina, stinge lumina. A doua zi durera de cap isi dadea coate cu aerul curat al diminetii. In rest a fost ca si pana aici o vacanta obisnuita. Am avut, e drept, parte si de momentul meu de glorie. M-a recunoscut un muncitor de pe varful muntelui. Dansul lucreaza la schitul care se construieste langa varful Toaca din Ceahlau.

A, domnu’ de la televizor, nu?… Claudiu… Claudiu Lucaciu. E bine si asa, oricum nu sunt eu genul de personaj care trebuie sau tine sa fie recunoscut. Pentru ce? Am coborat de pe munte, am mai stat prin Durau, am mai urcat pe munte, la intoarcere am descoperit ca in tren e interzis fumatul, dar te lasa controlorii… Am ajuns acasa suparati ca am ajuns si multumiti ca aproape doua saptamani nu am avut semnal, televizor, si promitandu-ne ca ne vom intoarce.

Textul de mai sus a fost scris de Claudiu Pandaru la solicitarea . Iar noi l-am publicat exact asa cum l-a scris.