Urgent! (II)

Deși a devenit, de aproape doua saptamâni, istorie, ediția 2005 a Festivalului Național de Teatru stârnește înca – în rândul specialiștilor, cel puțin, care l-au frecventat, de altfel, în numar mult mai mare decât spectatorii obișnuiți – un interes activ, dovada ca, așa cum am am mai spus-o, este nu o reuniune teatrala printre altele, ci, alaturi de Gala Premiilor UNITER, evenimentul cel mai important, pe plan național, din viața profesionala a artiștilor scenei. A fi invitat sa joci în FNT poate echivala cu o distincție, a nu fi invitat – cu o mustrare. Când nu invers.

Tocmai pentru ca se intituleaza, atât de grandios, „național” (daca s-ar numi, sa zicem, dupa modelul omologului parizian, Festivalul de Toamna, umorile pe care le suscita ar fi, cu siguranța, mult diluate), festivalul bucureștean e ținut sa înfațișeze o selecție de spectacole cât mai reprezentativa în raport cu mișcarea teatrala de pe întregul teritoriu al României și de pe toate palierele artei scenice; combinata cu necesitatea de a argumenta un punct de vedere, cel al directorului-selecționer, aceasta doleanța poate da naștere fie unei excesive generozitați, concretizata în „umflarea” nemasurata a afișului, fie, dimpotriva, unei prea drastice exigențe, având ca urmare lasarea pe dinafara a unor producții meritorii.

Cazul extrem (de regretabil) este acela când contrariile se întâlnesc și coexista: rezultatul e o aglomerare a programului cu spectacole discutabile ori de-a dreptul proaste și frustrarea spectatorilor de posibilitatea de a vedea lucruri bune; sau mai multe lucruri bune. E drept, viața selecționerului nu-i ușoara, mai ales daca el/ea este de meserie critic – iar la conducerea FNT au fost, dintotdeauna, numai critici -, caci, macar pentru cele câteva luni cât dureaza „vânatoarea” de spectacole, el/ea trebuie sa devina, cumva, schizofrenic/a: trebuie sa se puna în pielea unui privitor oarecare, fara sa-și abandoneze vigilența și criteriile personale; trebuie sa-și imagineze o montare sau alta înfruntând publicul ca realizare individuala, dar și ca parte a unui organism complex (festivalul); trebuie sa fie în stare sa admita ca un spectacol elocvent pentru el/ea poate sa nu spuna nimic (multor) altora – și invers.

Mai mult, trebuie nu doar sa iubeasca teatrul – suspinele umede nu-s de-ajuns în asemenea împrejurari -, ci și sa-l înțeleaga, sa-l „simta” și, chiar, sa-l domine. Și mai trebuie sa-i placa foarte mult jocul în care s-a prins și sa le arate și altora acest lucru, pentru ca placerea – categorie fundamentala a esteticii, ca sa-i mulțumesc și pe teoreticienii subțiri – este, la teatru, ca și oricare alta stare de spirit, contagioasa. Dupa ce îndeplinește toate aceste condiții, poate avea și „idei”. Criticul-director-selecționer al acestei ediții, Marina Constantinescu, și-a început, am impresia, turneul tocmai urmarind o idee: regizorul ca protagonist al actului teatral.

Oricum, alegerea propusa de ea a parut sa ofere contemplarii publice nu atât spectacole, cât, tocmai, personalitați regizorale. Tineri, batrâni sau de vârsta mijlocie, lucrând cu trupe excelente sau cu „colective” minabile, atinși de adierea geniului sau aflați în pana de inspirație, de creativitate sau chiar (se mai întâmpla) de talent, „recunoscuți” de toata lumea sau ne(mai)interesând pe nimeni, aproape toți regizorii cât de cât activi și artisticește decenți au defilat pe scenele bucureștene cu producții aratând, evident, ca atare: minunat, acceptabil, mediocru, jalnic.

Întrebarea este: cui servește sa „pui în fason” o producție, fie ea și semnata de un regizor cu box office impresionant, daca acea producție se prezinta, indiferent din ce motive, sub nivelul nu doar vârfurilor stagiunii, nu doar vârfurilor festivalului, dar și (re)numelui creatorului ei? Mi-am pus aceasta întrebare urmarind, de pilda, la TNB, Gândirea de Leonid Andreev, regizata de Felix Alexa, dar și Medeea-circles dupa Euripide (Teatrul din Novi Sad) și chiar Casa de pe granița (Sibiu), regizate, ambele, de Gábor Tompa – asta, pe deasupra, în condițiile când același Tompa a realizat în stagiunea trecuta doua spectacole sensibil superioare, la Comedie.

Mi-am pus-o și zarind în program Electra, copie re-facuta la Sibiu de Mihai Maniuțiu, în actualul sezon, dupa originalul des-facut la finele stagiunii trecute la Oradea, în urma unor conflicte cu direcțiunea de-acolo, și nezarind Medeea aceluiași regizor, admirabila montare realizata, în primavara, la Teatrul „Tamási Áron” din Sfântu Gheorghe, și mi-am pus-o, iarași, în fața decalajului dintre excelentul Trei surori (Ploiești) și neizbutitul Așteptându-l pe Godot (Brașov), ambele ale lui Alexandru Dabija.

Dupa cum m-am întrebat și ce anume a facut ca Nu se știe cum de Pirandello („Nottara” – spectacol la care am lucrat, așa ca ma abțin sa-i atribui vreun calificativ) sa nu fie însoțit în festival de frumosul Othello (Sfântu Gheorghe), ceea ce ar fi ilustrat fara riscuri activitatea din trecutul an teatral a lui László Bocsárdi, unul dintre cei mai interesanți regizori din România ultimului deceniu.

Ma opresc aici cu nelamuririle (deși aș mai avea vreo doua-trei și nu mai alerg la adagii elitiste – Non multa, sed multum -, ci zburd spre înțelepciuni poporaniste: Banu-i ochiul dracului. FNT a fost, anul acesta, prea bogat… în arginți.

Altminteri, daca am înțeles bine, de la ediția viitoare FNT va deveni FIT – adica „internațional”. Necazul e ca și strainii fac spectacole și bune, și proaste.

Alice Georgescu
Ziarul de Duminica (publicatie a Ziarului Financiar)