Transformers… „Asta sigur e o chestie japoneza!”

Oamenilor le-a placut dintotdeauna sa-si lase imaginatia sa le joace feste si sa-i cada voit prada. Asa se face ca inca de cand eram mici transformam orice obiect intr-o forma de viata ca apoi sa ne prefacem ca am uitat de aceasta conventie.

Fetele imbracau si hraneau papusi iar baietii… ei bine, baietii aveau robotii si masinile, care puteau fi mai grozave decat orice altceva de pe planeta.

La un moment dat in timpul filmului, socat de aparitia robotilor-gigant, un personaj exclama: “Asta sigur e o chestie japoneza!”.

Oricare ar fi fost intentia scenaristului, replica nu era deloc departe de adevar. The Transformers isi au originea intr-o fabrica japoneza de jucarii al carui proprietar a avut geniala idee sa imbine pasiunile preferate ale baietilor: asa s-au nascut masinile ultra puternice care se transformau intr-o clipa in entitati cu aparente extraterestre si inspaimantatoare si incheieturi de otel. Iar de aici pana la o productie hollywoodiana cu buget imens si efecte speciale proportionale n-a trecut foarte mult timp.

Mentinandu-se in contextul trasnaii initiale, “The Transformers” reuseste sa pastreze traditia, sa se situeze in acelasi timp in top din punct de vedere al tehnologiei contemporane si sa satisfaca excelent toate aspectele filmului comercial.

E construit parca dupa reteta lasata pe usa pe care ar scrie mare “Film de vineri seara”: o poveste de dragoste, fete frumoase, femei de stiinta blonde cu maieuri transparente, un pustan care are ocazia sa-si traiasca cele cinci minute de glorie, un strop de morala si multe explozii.

Meritele incontestabile ale filmului raman insa tehnica de realizare, talentul echipei care a lucrat la el si echilibrul pe care reuseste sa si-l mentina pe parcurs intre o comedie digerabila, lejera si complet fantezista si un film de actiune care frizeaza ridicolul.

A aduce insa pe ecrane o poveste intre roboti veniti de pe planeta Cybertron care se lupta pentru suprematia acesteia si a pastra esenta jucariilor si a desenelor animate (Autobotii erau masini in culori calde, iar Decepticonii – avioane in culori reci) nu pare treaba usoara, astfel incat la final te multumesti cu solutia aleasa de regizor.

Stiu ca as fi fost de cateva ori mai entuziasmata daca as fi fost un pusti de 12 ani. Pana una alta, ce-mi amintesc cel mai bine este accentul memorabil al fetei blonde preocupate de siguranta nationala, maieul murdar si rupt al brunetei cu picioare lungi care la sfarsitul filmului avea buzele date cu gloss si rimelul reimprospatat, secventa in care Megatron a revenit la viata si cateva secevente cu “transformari spectaculoase”.