Tradiții și obiceiuri în Joia Mare. Ce trebuie să faci în Joia Patimilor

În Joia Mare se prăznuiește spălarea picioarelor ucenicilor de către Mântuitorul, Cina cea de Taină, rugăciunea din grădina Ghetsimani și vinderea Domnului de către Iuda. În seara acestei zile creștinii merg la Denia celor 12 Evanghelii.

Prin Sudul țării, fetele fac câte 12 noduri unei ațe, punându-și la fiecare câte o dorință și dezlegându-le când dorința s-a împlinit. Acesta ata și-o pun sub pernă seara, crezând că-și vor visa ursitul. Tot aici se păstrează obiceiul de a spăla picioarele celor din casă (copii) de către femeile mai în vârstă.

În Vestul țării, o familie care prepara pâinea pentru Paște, pentru biserică, o aduce acum cu vase noi, cu lumânări și vin, pentru a rămâne până la Paști. Din Joia Mare până în ziua de Paști se zice că nu se mai trag clopotele bisericilor, ci doar se toacă.

În tradițiile românilor, Joia Mare se mai numește Joi Mari, Joia Patimilor, Joia Neagră, Joimărița. Ea este termenul până la care femeile trebuiau să termine de tors cânepă. La cele leneșe se spunea că vine Joimărița să vadă ce-au lucrat. Iar dacă le prinde dormind, le va face neputincioase a lucra tot anul. Uneori, o femeie bătrână mergea pe la casele cu fete mari și dădea foc cânepii netoarse. Sau copiii, unși pe față cu negreală, mergeau să le îndemne la lucru pe fetele de măritat și să primească ouă pentru încondeiat de Paște, zicând: „Cății / Matii / Toarse câlții; / Ori i-ai tors, / Ori i-ai ros. / Scoate țolul să ți-l văz! / Și de-l ai, / Să te – nduri și să ne dai / Cele ouă – ncondeiate / De acolo din covate„.

Joia Mare este considerată binefăcătoare pentru morți. Acum se face ultima pomenire a morților din Postul Mare. În Oltenia și acum se fac în zori, în curți și / sau la morminte focuri pentru morți din boz sau nuiele; se spune că ele închipuiesc focul pe care l-au făcut slujitorii lui Caiafa în curtea arhierească, să se încălzească la el, când Iuda l-a vândut pe Hristos, sau focul unde a fost oprit Sfântul Petru, când s-a lepădat de Hristos.

În unele locuri (Zona Clujului) de Joia Mare se strigă peste sat. Dar strigarea o făcea Voevoda Țiganilor – un flăcău căruia i se comunicau abaterile fetelor și feciorilor din Postul Mare.

Joia Mare este cunoscută mai ales, în cultura populară actuală, că ziua în care se înroșesc ouăle; pentru că se spune că ouăle înroșite sau împistrite în această zi nu se strică tot anul. De asemenea, oamenii cred că aceste ouă sfințite și îngropate la moșie o feresc de piatră.

Ouăle se spala cu detergent, se clătesc, se lasă la uscat, apoi se fierb în vopsea. Pe lângă ouă roșii, romanii contemporani mai vopsesc ouăle și în galben, verde, albastru. Unele gospodine pun pe ou o frunză, apoi îl leagă într-un ciorap subțire și așa îl fierb, ca să iasă „cu model”.

Mai demult, ouăle se vopseau cu coji de ceapă, cu sunătoare (pojarnița), cu coajă de crin roșu sau cu flori de tei; luciul li se dădea ștergându-le, după ce s-au fiert, cu slănină sau cu untură.

Spiritualitatea românească păstrează și câteva legende referitoare la înroșirea ouălor. Cea mai cunoscută spune că, întâlnindu-se cu jidanii, Maria Magdalena le-a spus că Hristos a înviat. Iar ei au răspuns că atunci va învia Hristos, când se vor înroși ouăle din coșul ei. Și pe dată, ouăle s-au făcut roșii. Se mai spune că, după Înviere, jidanii au aruncat cu pietre în Maria Magdalena. Iar pietrele se prefăceau în ouă roșii. Altă legendă spune că, sub crucea pe care a fost răstignit Hristos, Maria Magdalena a pus un coș cu ouă și ele s-au înroșit de la sângele ce cădea din rănile Domnului. Există și alte legende care povestesc despre originea acestui obicei. El este atât de răspândit pe teritoriul românesc, așa cum era și în trecut, ceea ce l-a făcut pe un călător turc din secolul al XVIII-lea să numească Paștele sărbătoarea de ouă roșii a ghiaurilor (creștini) valahi.

Dar oul, simbol al fecundității și al formei aproape desăvârșite, era folosit și de alte popoare, în ritualurile lor de sărbători. Popoarele Asiei și Europei, care serbau Anul Nou la echinocțiul de primăvară, ofereau în dar, prietenilor și vecinilor, ouă roșii. Acest obicei, mult practicat în Italia, Spania, Franța, Rusia și chiar în Persia, s-a transmis creștinilor de la păgâni. Și romanii se zice că foloseau ouăle roșii la sărbătoarea lui Janus. La perși, egipteni, greci și gali oul era emblema universului, opera divinității supreme. La creștini se credea că el îl reprezintă pe Creator, care creează tot și conține în sine totul. La romani este nelipsit în ultimele zile ale Postului Mare, fiind consumat de Paște, după ce este sfințit și toată familia ciocnește ouă. În dimineața primei zile de Paște, e obiceiul, în Bucovina, de a te spăla cu ou roșu și cu bani, ca să ai fata roșie că oul și să fii bogat tot anul.

Ouăle colorate în alte culori (galben, verde, albastru) vestesc bucuria primăverii. Cele colorate în negru simbolizează chinul și durerea pe care le-a suferit Hristos pe cruce dar, dacă vrem să vorbim despre arta populară în privința ornării ouălor de Paște, trebuie să ne referim la încondeiatul ouălor. Ouăle inchistrite sunt simbolul Mântuitorului, care a ieșit din mormânt și a înviat, precum puiul din găoace. În Bucovina (și nu numai) ele se numesc și „ouă muncite”, dedicând strădania de a le face frumoase patimilor pe care le-a suferit Hristos pentru lume.

Tehnica diferă în funcție de zona, timp, creatorul popular. Cea mai răspândită și mai renumită tradiție a încondeiatului ouălor este în Bucovina. Mai întâi, aici se încondeiau ouă crude, apoi fierte, iar azi se inchistresc ouă golite de conținut. Instrumentul cu care se „scriu” ouăle se numește chișița (un vârf ascuțit de tablă de aramă, fixat într-o măciulie a unui băț plat). Tehnică tradițională spune că la încondeiat se mișca oul, iar nu instrumentul. Acum se mai folosește și peniță, în cazul incodeierii ouălor cu tus.

Tehnicile sunt diferite. Cea mai apropiată de tradiție este încondeierea prin acoperirea succesivă cu ceară, apoi scufundarea oului în diferite bai de vopsea: întâi galben, apoi roșu, verde, albastru, negru.

În ornarea ouălor se folosesc motive geometrice, fitomorfe sau zoomorfe. Dintre ele amintim romburi, triunghiuri, zig-zag-uri, puncte, frunza de stejar, bradul, floarea de măceș, grâul, coarnele berbecului, peștele, cerbul (coarnele cerbului), steaua magilor, cărarea (calea) rătăcită, cârligul ciobanului, crucea Paștelui, etc. Mai nou se întâlnesc icoane pictate pe ouă sau în interiorul oului. Tot un motiv tradițional îl constituie încondeierea cu increteli (motive ornamentale) de pe cămășile populare.

Se mai întâlnesc și alte motive: șarpele, grebla, furcă, cibotica cucului, horă, cloșca cu pui, coada rândunicii, laba gâștei, colțul porcului, strugurele, ciresica, floarea paștii, fierul plugului, cheptenul, frâul, ferestruică, etc., prezente, mai nou, în zona Branului. Dar se mai încondeiază ouă și în Vrancea, în Oltenia, etc.

În ziua de azi se întâlnesc și alte tehnici: încondeierea cu ceară colorată, cu ceară arsă, cu tusuri, etc. La urmă, ouălor li se dă luciu cu lac.

În cultura populară actuală, ouăle împistrite sunt, mai mult, obiecte de artă. Este o adevărată industrie a încondeierii ouălor, care constituie mândria Paștelui bucovinean. Ele sunt vândute și peste hotare (mai ales cele din Bucovina), fiind deosebit de apreciate și de străini. Însă tradiția general ținuta de romani este înroșirea ouălor, care este o adevărată marca identitara și o îndeletnicire specială a fiecărei gospodine pentru Joia Mare.