Tora Vasilescu – Despre complexe, durere şi bucurie, cu graţie

Cînd începi un serial lung, nu ştii exact încotro vei merge. Te adaptezi pe drum personajului tău. Oricum, sînt momente în care îl dezaprob. Săptămîna trecută, am avut o filmare în care doamna pe care eu o interpretez trăgea cu ochiul la bărbaţi mai tineri. Eu am repulsie faţă de aşa ceva. În viaţa personală, am văzut multe actriţe, să spunem mai în vîrstă, care se lăsau curtate sau făceau curte unor domni mai tineri. Mi s-a părut penibil de cînd eram tînără şi acum am aceeaşi părere.

– Mai aveţi şi alte idei preconcepute?

Da, dar ştii cum se spune, doar pe ale mele le accept! Cred că am mai multe complexe decît idei preconcepute. Am fost o femeie frumuşică, prietenă cu oglinda. Acum, oglinda se mai strîmbă din cînd în cînd la mine şi mi-e greu. Am încercat să strîng informaţii şi să am suficientă maturitate ca să accept trecerea timpului, dar tot greu este. Apoi, am nevoie de tocuri pentru că tot timpul am fost complexată de faptul că sînt prea scundă. Mă simt deznădăjduită dacă mă dau jos de pe pantofii cu toc. În facultate, eram cinci fete în clasă şi eu – cea mai mică de înălţime. Atît de tare mă durea încît visam noaptea că o să-mi fac injecţii în genunchi şi o să cresc. Pe de altă parte, cînd am intrat la Teatru, mi s-a spus că tocul e esenţial pentru condiţia fizică a piciorului.

– Ce mai faceţi pentru frumuseţe?

Mă rog la Dumnezeu şi îmi dau cu apă rece pe faţă. Somnul e cea mai bună cremă antirid. De-a lungul timpului, am văzut că e bine să rîd, deşi am făcut o mulţime de greşeli şi nici n-am învăţat din ele. Sau, dacă am învăţat, am uitat repede. Din păcate, asta e caracteristica zodiei mele, Berbec!

”Iubesc masele, nu neapărat elitele”

Înainte de ’89, suportam ordinele unor regizori misogini, nu neapărat şi foarte talentaţi. Şi mai e ceva apropo de teatru. Acum, îmi place foarte tare serialul pentru că se adresează maselor. Bunicii mei au fost ţărani şi mi se pare o datorie de onoare să mă adresez cît mai multor oameni şi nu doar elitelor, cărora li se adresează teatrul.

– Bunicii au avut şi alte influenţe, apropo de profesia dvs.?

La 5 ani, bunica m-a dus la Tulcea să spun o poezie. Intuitiv, am trăit povestea din acea poezie şi m-am confundat cu personajul. Era vorba de o fetiţă care nu avea un părinte, iar eu nu mi-am cunoscut tatăl biologic.

– Cînd aţi descoperit televiziunea?

În primul an de facultate. Din primii bani, am cumpărat hăinuţe fraţilor mei gemeni. E diferenţă mare între noi, 22 de ani. Eu am intrat la facultate şi ei

s-au născut. Mai am şi o soră cu 13 ani mai mică. Mamei i-au murit trei soţi şi fiecare frate e din altă căsătorie.

– Dar numele de familie de la cine îl aveţi?

De la al doilea soţ al mamei mele, pe care îl chema Vasilescu şi a fost în lagăr la ruşi. Pînă la 14 ani, eu m-am numit Mihai.

– Revenind la serial, cum e munca cu actorii foarte tineri?

Au un realism care pe mine mă încîntă. Îmi vine uşor să lucrez cu ei. Cu un actor de la teatru mi-e mai greu şi acum sînt mai mult decît sinceră. De exemplu, jocul cu Ioana Scărlătescu, care are doar 18 ani, e o plăcere. Are un firesc extraordinar. Îmi plac copiii şi, din fericire, încă am energia lor. Deci pot să muncesc mult şi foarte mult.

– Şi cu soţul cînd vă vedeţi?
Şi el stă toată ziua pe drumuri. Dar e mai bine aşa, pentru că te plictiseşti dacă te vezi tot timpul cu partenerul de viaţă. Din păcate, lucrul acesta nu l-am învăţat cînd eram foarte tînără.