| |
|
Deși în Romania nu a aparut înca un studiu asupra gradului în care diversele domenii ale culturii au fost afectate de ideologia comunista „tradusa în viața” (mai ales în varianta ei grav deviata: naționalismul ceaușist), opinia curenta este ca, dintre toate, teatrul a scapat cel mai ieftin. Pentru ca ei nu prea mergeau la spectacole. Sau pentru ca actorii jucau în complicitate cu sala. Prea puțin se iau în calcul, însa, pierderile reprezentate de emigrația masiva, timp de doua decenii (1970-1990), a personalitaților regizorale marcante.
A regizorilor artiști care, în special o data cu „dezghețul” din anii 1960, izbutisera sa ridice scena romaneasca la nivelul scenei europene – și, adesea, un pic mai sus. A regizorilor care întemeiasera, metaforic și nu numai, ceea ce s-a chemat cu orgoliu „școala romaneasca de teatru” și care, mai mult decat atat, construisera și întreținusera o veritabila civilizație teatrala. A regizorilor nascatori de stil și de metoda, de trupe și de interpreți, de performanța și de excelența. A regizorilor-artiști și pedagogi. A regizorilor-patriarhi care, într-o societate normala și în condiții normale, ar fi existat alaturi de și împreuna cu tinerii ce veneau din urma, într-un firesc schimb de generații, dar și într-o fireasca îngemanare de energii creatoare. A regizorilor în prezența carora teatrul romanesc a trait plenar și a stralucit. A regizorilor în absența carora teatrul romanesc a supraviețuit eroic, dar a pierdut, inevitabil și irecuperabil, ceva din vlaga sa intelectuala, din îndrazneala estetica, din perfecțiunea tehnica, din forța sa de iradiere. Pentru ca a pierdut ceva din sangele și din carnea sa, dar și ceva (mult…) din spiritul sau. Aceste pierderi nu au fost, pana acum, contabilizate.
Și nici compensate. E drept, dupa 1990, „organele de resort”, pe de o parte (Ministerul Culturii sau Uniunea Teatrala din Romania), noii directori de teatre, pe de alta parte, „simplii” artiști, uneori, au încercat sa recupereze macar în parte (sau macar o parte din) diaspora regizorala, invitand în țara, fie pentru „ateliere”, fie pentru cate o montare-doua, pe unul sau altul dintre marii directori de scena (auto)exilați în timpul dictaturii. Dar, cu excepția regretatului Vlad Mugur și, pana la un punct, a lui Liviu Ciulei, precum și, cu ulterioare recuzari, a lui Andrei Șerban și Lucian Giurchescu, niciunul nu a avut taria, curajul și, poate, nebunia de a reveni efectiv în teatrul romanesc, de a respira (ori a se sufoca) la unison cu actorii parasiți și tehnicienii descalificați, de a se înhama la „caruța cu paiațe” a tranziției – nu atat recalcitranta, cat greu de urnit din fagașul delasarii. S-au întors, dar numai pentru rastimpuri scurte. Pana la urma, ne-am mulțumit și cu atat.
David Esrig este una dintre aceste figuri legendare ale regiei romanești de teatru. Deși nu am apucat sa vad „cu ochii mei” celebreleTroilus și Cresida, Nepotul lui Rameau,Trei gemeni venețieni sau oricare altul dintre spectacolele facute de el la Teatrul de Comedie, la „Bulandra” sau la Naționalul bucureștean între 1961 și 1973, cand s-a stabilit în Germania, am impresia ca știu (aproape) totul despre ele, într-atat de des mi-au fost povestite, descrise, evocate, analizate. Dupa 1989, David Esrig a venit de cateva ori în țara; a ținut „workshop-uri” și conferințe; acum vreo zece ani a anunțat un spectacol la TNB; proiectul a eșuat. Nu demult, noul Teatru Metropolis (fostul Theatrum Mundi), condus de actorul George Ivașcu, și UNATC, în colaborare cu ArCuB, ne-au invitat la „Evenimentul David Esrig și avangarda în teatru”, constand, în afara conferinței de presa și a „colocviilor-dezbateri”, dintr-un atelier deschis cu tineri actori, un „spectacol interactiv” și un „spectacol integral” cu Așteptandu-l pe Godot de Samuel Beckett, producție a Teatrului Athanor din Germania, condus de Esrig. În fața atator cuvinte mari, interesul viu risca sa înghețe. Curiozitatea, slava Domnului!, a învins.
Nu am sa descriu desfașurarea „spectacolului interactiv” – care era, în realitate, ceea ce se numește o repetiție (generala) deschisa, cu public; am și asistat numai la unul singur din cele doua. Am sa spun doar ca reprezentația „curgea” normal, Esrig intervenind din cand în cand pentru a nuanța cate un moment și a explica actorilor – Peter Papakostidis (Estragon), Mirkus Hahn (Vladimir), Daniel Christensen (Pozzo), Manfred Antesberger (Lucky – excelent), Nikolaos Boitsos (Baiatul) – și spectatorilor motivele intervenției; și ca, în fața corecțiilor și precizarilor aduse de el, am avut sentimentul rar ca ma aflu în fața unui om care, în meseria lui, știe ce vrea, știe ce face și știe și cum se face, și cum sa faca. Ați observat ca, atunci cand cineva este specialist (mare) într-un domeniu, indiferent care, tot ce spune despre acel domeniu, oricat ar fi de complicat, pare simplu și la îndemana oricui?
Am vazut apoi „spectacolul integral” Așteptandu-l pe Godot. „Povestit” de Esrig, Beckett înceta sa mai fie autorul „absurd” atat de încifrat și de misterios din montarile de duzina și devenea un artist caruia natura umana și condiția umana i-au starnit, ca în tragediile antice, mila și groaza și care a încercat sa exorcizeze aceste simțaminte în singurul mod onest cu putința: înfațișandu-le semenilor sai, pe scena, fara mila și fara groaza. Și fara speranța. Caci speranța, într-o lume care așteapta zadarnic, uitand mereu și de ce, și pe cine așteapta, nu ar fi decat o minciuna jalnica. În spațiul de maxima simplitate închipuit tot de regizor – o scena turnanta pe care se gasesc un plan înclinat acoperit de gunoaie și un copac enigmatic (faimosul copac beckettian) -, cei doi vagabonzi în veșnica așteptare, Vladimir și Estragon, și cuplul forțelor reversibile stapan-sclav, reprezentat de Pozzo și Lucky, vin și pleaca, glumesc și se lupta, rad și se necajesc; totul pare obișnuit, firesc, banal… încat, atunci cand, fara sa știi cum, te simți copleșit de o uriașa tristețe și de zadarnicia propriei existențe, îți dai brusc seama ca, de fapt, spectacolul s-a terminat fara sa știi cand… A fost cel mai teribil (și mai autentic beckettian)Godot pe care l-am vazut vreodata.
Alice Georgescu
Ziarul de Duminica (publicatie a Ziarului Financiar)