TIFF 2016: Cele mai provocatoare 10 filme ale regizorului japonez Sion Sono

Cu o carieră care se întinde pe parcursul a trei decenii şi 46 de filme, Sion Sono este unul dintre cei mai prolifici regizori contemporani. Cineastul a fost prezent în secţiunea Fără Limită la TIFF 2012, cu filmul Himizu.

„Sion Sono este eroul celei mai explozive retrospective din istoria TIFF-ului. Iconoclast, provocator şi imposibil de inventiv, acest enfant terrible al filmului japonez contemporan trece cu o uşurinţă uluitoare de la un gen la altul şi-ţi trage covorul de sub picioare exact atunci când crezi că i-ai prins şpilul. Filmele lui nu seamănă unul cu altul, deşi le face pe bandă rulantă, şi respiră graţie, groază, contradicţie şi exces prin toţi porii. Puţini au vorbit însă despre dragoste aşa cum a făcut-o el în capodopera Love Exposure. Spirit eminamente liber, Sion Sono este la TIFF 15 ca la el acasă”, explică directorul artistic TIFF, Mihai Chirilov.

Sion Sono (54 de ani) a debutat ca poet la 17 ani, iar ca cineast, în lungmetraj, la 28 de ani, cu Bicycle Sights (1990), un succes neaşteptat în Japonia. Este recunoscut pentru faptul că preferă – cel mai adesea – să scrie, să regizeze, să producă şi să creeze singur coloana sonoră pentru filmele sale. Abordează cu lejeritate genuri foarte diferite, sabotând ingenios convenţiile fiecăreia dintre ele, iar firul roşu al temelor sale este alienarea individului în societatea modernă. Creaţiile sale au fost proiectate în sute de festivaluri şi premiate la Berlin, Karlovy Vary sau Sundance.

Love Exposure, cel mai premiat film al lui Sion Sono, recompensat printre altele cu Premiul FIPRESCI la Berlinale 2008, i-a conferit statutul de regizor cult. Călătoria epică de aproape patru ore este o satiră religioasă centrată în jurul fiului răzvrătit al unui preot fanatic, care hotărăşte să comită cât mai multe păcate capitale. British Film Institute l-a plasat printre cele mai bune 10 filme din cinema-ul japonez.

Guilty of Romance a avut premiera la Cannes în 2011 şi este o altă capodoperă grotescă, un film noir care explorează relaţia dintre dorinţă şi vinovăţie: o tânără soţie care nu găseşte satisfacţie în căsnicie se refugiază în fanteziile sale masochiste, lucrând ca prostituată. Un titlu de referinţă pentru iubitorii genului grindhouse, Tag (2015) este o călătorie în cele mai adânci substraturi ale imaginaţiei, un fantasy pentru adulţi în care eleve de liceu sunt urmărite şi măcelărite de forţe supranaturale.

Suicide Club (2001), filmul care a dovedit abilitatea lui Sono de a jongla cu genurile horror, poliţist, thriller psihologic şi comedie neagră, vorbeşte despre valul de sinucideri din Japonia şi duce la extrem ideea societăţii moderne eşuate. Scena introductivă, în care 54 de fete se sinucid în masă producând o baie de sânge, a devenit celebră. Noriko’s Dinner Table (2005), un alt film reper al genului horror japonez, selectat în 12 festivaluri şi premiat la Karlovy Vary, explorează probleme actuale ale Japoniei, cum ar fi conflictul dintre generaţii, alienarea socială, suicidul şi volatilitatea identităţii în era internetului.

Shinjuku Swan (2015), filmul său cu cel mai mare succes de box office, inspirat de o serie manga, urmăreşte transformarea unui tânăr ajuns traficant de prostituate în cel mai mare district „roşu” din Tokyo. The Virgin Psychics (2015), o adaptare după benzi desenate manga, este o comedie trăsnită care abundă în aluzii sexuale şi în care adolescenţii deţin puteri telepatice.

O excepţie în filmografia sa, Love & Peace (2015) este o înduioşătoare comedie muzicală suprarealistă care parodiază filmele clasice de familie, aducând un omagiu genului kaiju, cu monştri. The Land of Hope (2012), inspirat de urmările exploziei de la Fukushima, este o dramă emoţionantă despre două familii separate de un dezastru nuclear. Be Sure to Share (2009), o altă excepţie de la genul J-horror (japanese horror), abordează tema relaţiei fragile dintre un fiu şi tatăl său, umbrită de descoperirea unei boli terminale.