Teodora Butuc – Născută pentru ştiri

Cînd era în facultate, se gîndea să îşi înceapă cariera la radio sau într-o redacţie de ziar, pentru că televiziunea i se părea un capitol prea complicat la care era bine de ajuns după ce treceai prin toate celelalte. “Cred că mai mult m-a ales meseria pe mine. Am ajuns la Facultatea de jurnalism din instinct, iar la PRO TV am fost angajată după doar o lună de practică. E clar că nu am mai putut pleca din lumea asta o dată intrată aici, din moment ce am rămas fără să mai văd şi cum arată o redacţie de ziar sau un studio radio”, povesteşte ea. Iar viaţa la ştiri e departe de a fi una… normală.

Sărbători în frig alături de un cal rănit

“Îmi place că sînt tot timpul în priză, nu am cum să mă plictisesc, îmi testez constant răbdarea, puterea de înţelegere, de selecţie, de sinteză, de adaptare, de cît de bine mă pot face înţeleasă. Îmi place că mă întîlnesc cu mulţi oameni, vorbesc cu ei, le aflu poveştile, învăţ din ele. Îmi plac diversitatea şi faptul că în aceeaşi zi mă pot întîlni cu un ministru şi cu un cerşetor sau faptul că într-o zi trebuie să filmez noroiul de pe străzi, iar în următoarea – ultima colecţie de lenjerie intimă. E o trecere interesantă”, spune ea.

Din păcate însă, realitatea este uneori foarte dură şi o mare parte dintre ştiri prezintă drame. Spre exemplu, anul trecut în iarnă, chiar în perioada în care majoritatea oamenilor din redacţia Ştirilor PRO TV se pregătea de Crăciun, Teodora a plecat la prînz undeva la marginea Bucureştiului să caute un cal, despre care auzise că este rănit şi că stă de patru zile în ger. “Am găsit o iapă care avea şi un mînz în burtă. Am stat la filmare pînă seara tîrziu, încercînd să convingem primarul şi veterinarul satului să luăm calul şi să îl ducem la o clinică. Am sunat la Bucureşti, la Facultatea de medicină veteri­nară, şi ne-au spus că îl primesc. Calul se spijinea pe trei picioare şi nu ştiam dacă trebuie să îl tranchi­lizăm sau nu. Acesta a fost cazul care m-a impresionat cel mai mult, pentru că deja nu mai conta ştirea, trecuse de ora 19.00, deci nu mai ajungeam la jurnal. Nu puteam pleca însă fără cal, pentru că ar fi însemnat că rămîne tot acolo în stradă, în ger. Aşa că am stat şi noi, am uitat de Sărbători, de frig şi chiar de materialul cu care trebuia să ne întoarcem în redacţie. A fost de altfel şi momentul în care am simţit ce înseamnă să lucrezi cu adevărat într-o echipă”.

Mîncarea nu se potriveşte cu emoţiile

Cît despre prima transmisiune live din viaţa ei, Teodora o caracterizează drept “groaznică” din punct de vedere al trăirilor ei şi mai bună decît ar fi trebuit să iasă. “Pentru că ieşise bine, după primul live, am fost anunţată că seara trebuie să mai fac unul, deşi iniţial mi s-a spus că voi intra, pentru un timp, doar dimineaţa sau la prînz. Atît de tare m-a şocat vestea încît aproape am început să plîng. Dar, ca să revin la primul live, nu am mîncat nimic toată ziua, nici înainte de direct (l-am făcut la ora 13), nici după. Aveam stoma­cul cît o nucă, mîinile îmi tremurau şi nu mai puteam să mă mai gîn­desc la ceva. A doua zi a fost mai bine. Am putut să mănînc puţin“.