… telecomandanții patriei

Telespectatorii sunt împarțiți în doua tabere: cei care au crescut cu telecomanda și cei care au crescut fara. Ruptura se vede foarte bine în Romania, unde trecerea la telecomanda s-a facut destul de brusc, în anii ’90.

Pe vremea lui Ceașca, poporul roman putea fi descris pe scurt și foarte corect ca un popor fara telecomanda, dar cu un „telecomandant” suprem. Va exista întotdeauna un conflict între cei care au descoperit telecomanda la 30 de ani și cei care au descoperit-o la 3 ani. Telecomanda genereaza conflict, unul benefic însa.

Sa luam o familie: EL, EA, amandoi tineri, și un copil de vreo 7-8 ani. EL cauta ceva meciuri, ramane cu ochii cascați pe la talk-show-uri, evita elegant niște telenovele, filme de dragoste, sa nu vada EA…

Copilul, fie ca e baiat sau fata, își tradeaza tatal, de obicei (Freud ar scrie carți despre telecomanda). Adica alege frecvent un serial pe care-l iubește și mama de care e înca foarte apropiat… În adolescența progenitura va reuși sa gaseasca exact acele programe care sa le accelereze pulsul sau apariția perilor albi ambilor parinți. Mai e a treia varianta, în care copilul intra într-o stare de transa cu televizorul mergand ore în șir pe „desene” sau muzica…

EA are mai multe seriale favorite sau alege emisiuni ușurele, mai o barfa, ceva Teo, doctorul Andrei etc. Sau mai privește alaturi de EL anumite programe de interes comun – se întampla, totuși, destul de rar…

Cel care NU are telecomanda se afla într-o poziție de inferioritate… Cați dintre noi mai suporta sa-i mute cineva programele? Telecomanda este aproape o extensie a mainii drepte (sau stangi, dupa caz). Fara telecomanda ne simțim nasol. Cineva mi-a povestit ca a bagat fara sa-și dea seama telecomanda în frigider (nu e așa de greu cum pare, din moment ce n-o lasam din mana nici o clipa) și ca, pana a gasit-o, a trait clipe de coșmar!

Soluții? Am intrat în case în care El era rege. Îndata ce ajungea de la serviciu, EL capata imediat telecomanda. Din fericire, de obicei, EL adormea repede, frant de oboseala. Am intrat de asemenea în case în care fiecare membru al familiei avea televizor în camera. Nu prea mai aducea a apartament casa respectiva, ci a studio de montaj…

Cearta pe telecomanda este destul de frecventa. Nu pentru ca am vrea sa vedem ceva neaparat. E, de fapt, o cearta pentru doza zilnica de libertate de alegere. Știu, sociologii se oripileaza de așa dependențe. Dar mie mi se pare ca e singura cearta constructiva din casa:). Asta e, suntem o generație de „telecomandanți”. Fiecare cu frontul sau și cu dorințele sale. La lupta, baieți!

Costi Rogozanu (costi.rogozanu@apropo.ro)