Stere Gulea: ”Cu toţii suntem în căutarea unei societăţi ideale”

– Cum s-a întâmplat să ecranizaţi romanul lui Dan Lungu?

Am citit titlul din presă şi m-a incitat. Apoi, am citit cartea şi, deşi punea o problemă legată de trecut prin flash-back-uri, m-am încumetat la o adaptare. Cu mine s-au înhămat şi alţi doi scenarişti, Lucian Dan Teodorovici şi Vera Ion, care au făcut primul draft, apoi am intervenit şi eu. Varianta finală a fost agreată şi cu producătorul filmului. Forma scenariului care a stat la baza filmului a fost varianta a treia, la care am fost eu autor.

– Credeţi că povestea lui Dan Lungu reuşeşte să surprindă o anumită ”stare de fapt” din societatea românească de astăzi?

Cred că da. Pe lângă talentul de scriitor, Dan Lungu este de formaţie sociolog, astfel încât vine cu o constatare extrem de pragmatică. Asta acordă poveştii o ancorare destul de solidă în societatea actuală. Întregul temei îi are la bază pe toţi acei oameni din lagărul comunist şi nu neapărat doar de pe teritoriul ţării. După căderea comunismului, ei au devenit o categorie care nu îşi mai găseşte locul şi se transformă în ceea ce noi numim “nostalgicii comunismului”. La început, i-am perceput ca pe un grup restrâns, însă odată cu venirea crizei, au devenit un adevărat fenomen. Capitalismul are limitele lui. Întrebările legate de comunism au început să aibă ecou tot mai mare. Oamenii caută soluţii, îşi pun întrebări, aşa că nostalgia sistemului a devenit un liant important. Se ştie că românul este adversarul schimbărilor, are o atracţie către trecut şi nevoie de o continuitate. Sunt multe argumente care aduc această nostalgie.

– Cât credeţi că o să mai avem acest gen de ecouri ”melancolice” legate de trecut?

Încă o generaţie, cea care acum este formată din copiii sau nepoţii celor care au trăit în comunism. Ideea unei societăţi mai drepte va fi veşnică. Cu toţii suntem în căutarea unei societăţi ideale, evident o utopie care va persista.

– V-aţi gândit că poate, în stratul de legende urbane, epoca de aur va rămâne ca fiind una extraordinară?

O vreme am crezut asta. Odată cu generaţiile care n-au prins deloc comunismul, va dispărea această idealizare, ba chiar va deveni o ciudăţenie.

– Dumneavoastră cum vă raportaţi la epoca ceauşistă? Aveţi nostalgii?

Nu. Dimpotrivă. Comunismul consider că a fost un sistem care, judecat în procente, a fost nociv pentru societate şi pentru oameni, chit că ei sunt tentaţi să uite acum. Vorbim acum despre un sistem care are pe conştiinţă milioane de crime şi morţi. Asta nu trebuie uitat. Din punct de vedere profesional, când mă gândesc la strategiile pe care trebuia să le adopt ca regizor ca să fac un film care să corespundă ideilor mele, nu numai că nu îl regret, dar am fost fericit când s-a prăbuşit.

– Eroina lui Dan Lungu era mulţumită că avea de toate, se ”descurca”. Ne puteţi spune dacă făceaţi parte din categoria care se descurca?

Nu mă descurcam deloc. Nu sunt un tip descurcăreţ de fel şi nici nu agreez genul acesta de personaje. Mi-a fost foarte greu, mai ales în ultima parte când supravieţuirea devenise dramatică. Aveam şi copiii şi ca să fac rost de minimum de resurse pentru a supravieţui, ajungeam să epuizez mare parte din energie.

– Cum aţi ales-o pe Luminiţa Gheorghiu pentru rolul principal? Şi cum a fost reîntâlnirea după ”Moromeţii”?

Din punctul meu de vedere, când am scris scenariul, am avut-o în minte tot timpul. Multe dintre trăsăturile personajului au fost gândite şi orientate către ceea ce cred că sunt datele actoriceşti şi temperamentale specifice Luminiţei. A fost un scenariu dedicat ei. La reîntâlnirea cu ea, m-am simţit ca şi când ne-am fi despărţit cu o seară înainte. Relaţia pe care am închegat-o la filmările de la “Moromeţii” a fost de un sincer şi profund respect reciproc. Am simţit că ne-am despărţit doar pentru o scurtă perioadă.

– Cum au decurs filmările pentru ”Sunt o babă comunistă”?

Financiar analizând, am avut destule greutăţi. Am fost nevoiţi să filmăm într-un timp scurt de doar 24 de zile, în condiţiile în care am avut şi câteva episoare de epocă. Efortul a fost compensat de plăcerea dată de lucrul cu actorii. Stresul nu a mai contat. M-am simţit extraordinar de bine lucrând cu ei şi asta se simte într-un film.

– La ce să se aştepte spectatorii când vor intra în sala de cinema?

Să se aştepte la ceva ce e puţin mai rar în filmul românesc din ziua de azi: normalitate, haz, oameni care ţin unul la altul, care au un simţ al solidarităţii dezvoltat. “Sunt o babă comunistă” e un film cu oameni normali, simpli, care ne face să vedem că lumea nu e plină doar de neajunsuri. Dacă oamenii se întrajutorează, totul se poate rezolva. E o comedie dramatică, iar acest gen pe nu prea l-am practicat, decât într-o foarte mică măsură în “Moromeţii”.

– Cum vi se par filmele noii generaţii de cineaşti români? Aveţi un film sau un regizor preferat?

Nouă generaţie e benefică cinematografiei româneşti, pentru că i-a insuflat o dimensiune de respect în lumea cinematografică internaţională, lucru de care nu s-a bucurat înainte de 1989. E meritul lor, iar pentru asta trebuie recunoscut şi salutat. Filmul românesc e mai bine văzut datorită acestor tineri talentaţi. Dacă din punct de vedere fianciar s-ar încuraja mai mult această ramură, ar fi minunat. Pasiune, dorinţe şi idei bune există din plin.

– Cinematografia românească e plină de premii europene, dar nu reuşeşte deloc să păşească pe covorul de la Oscar. Aveţi o explicaţie?

Da. Acolo se ajunge mai greu pentru că filmul românesc trebuie să intre mai adânc în conştiinţa industriei cinematografice internaţionale şi a celei americane.

O altă cauză ar putea fi faptul că poveştile filmelor sunt orientate pe nişe şi nu pe un public general, dornic să vadă emoţie şi acţiune în aceeaşi măsură. Poate o să se dea lovitura cu “Poziţia copilului”, dar trebuie alocaţi bani buni pentru promovare. Asta nu se prea face.

Mioara Tronaru