Starea de dans

Când vorbiţi despre arhaic în artă, la ce vă referiţi concret?
Poţi să gândeşti ca în secolul trecut. Dar toţi aparţinem unui timp de care nu putem să facem abstracţie. “Lacul lebedelor”, care e un monument clasic, adus acum pe sce­nă este dans contemporan. Nu poate să fie altfel pentru că e făcut exact pentru timpul pe care îl trăim. Nu aparenţa con­tează, ci meca­nis­mul interior al celor care fac artă. Arhaic nu e ceva rău. Uite, cazul Shakespeare. Cine e mai arhaic de­cât el, dacă ne ra­por­­tăm la datele timpului şi cine este mai modern decât el?

Eu îl găsesc cel mai mo­dern. Clasificările de ge­nul acesta impun limi­te artei şi gândirii. Pro­ble­ma este să nu te re­peţi, contempora­nul să nu devină clasic prin pre­luare. Mie şi doamnei Miriam Rădu­canu ni se spunea că facem pan­to­mimă. Nu am în­vă­ţat panto­mi­mă, dar dacă o simt şi mă ajută să mă exprim, de ce să nu o folosesc? Însă, nici măcar nu cred că am fă­cut vreodată. Pan­to­mi­mă e ceea ce face Dan Pu­ric, deşi el, după părerea mea, face mai mult dans.

Aţi menţionat foarte des starea de dans. Daţi multe explicaţii, dar nicio definiţie. Se poate ea defini?
Stare de dans este starea în care se pune dansatorul. Dacă aş fi îndrăznit i-aş fi spus tran­să. Dansul este perceput ca fiind magie, dar eu sunt convins că este mai mult decât atât. Există şi ştiinţa aceea, despre care eu cred că e formată din nebunie şi structură.

Starea de dans este un amestec la care ajungi întorcând un buton, nici nu ai nevoie de timp, atât de rapid se întâmplă lucrurile. Acest me­ca­­nism mă in­te­resează pe mine. Este starea poetului atunci când scrie, naiba ştie cum vi­ne ea. În dans nu ai un stilou cu care îţi scrii starea pe hârtie. Stiloul este corpul meu, iar foaia albă este dansatorul.

Cartea este şi un instrument de control, te ajută să conştientizezi ceea ce faci…
Un râu nu îşi pierde cu nimic din frumuseţe dacă este măsurat. El devine navigabil în momentul în care îi ştii dimensiunile. Mi s-a spus că este inutil să judeci cerebral ceea ce este doar intuitiv, eu cred că nimic nu este pur intuiţie, cum nimic nu este pur ra­ţi­u­ne. Cartea mea a pornit exact pe traseul de la intuiţie la ra­ţi­­onal. Dacă nu ştii ce şi de ce, nu poţi face artă. Şi poezia porneşte de la o gra­­matică spartă, dar nu ajungi s-o spargi decât după ce ai înţeles-o.

Nu poţi face ţăndări întregul dacă nu ştii din ce este formată fie­care părticică. New York-ul e ora­şul cel mai uşor de vizitat din lume pentru că e structurat ca o coloană vertebrală. Asta am vrut să fac şi eu, am prezentat corpul ca un fel de linie de metrou cu staţii. M-am oprit şi între staţii, dar în­totdeauna am avut un reper. Anatomia este necesară, la ea se gândesc chirurgii, Dinu Lipatti nu cred că se gândea la anatomia de­ge­telor când cânta dumnezeieşte la pian. Dar si­gur conştientiza ce mâini minunate avea. În dans se lucrează mult cu poziţii, pe mine po­zi­ţii­le nu mă interesează, mă preocu­pă numai si­tu­a­ţiile.

De aici şi teatrul coregrafic pe care îl faceţi.
Situaţia este o întâlnire fizică într-un moment dat. Adică spaţiu şi timp. Discut despre dans nu ca despre poziţii fizice, ci ca nişte mo­men­te materiale într-un punct temporal. Miş­ca­rea nu este o stare fizică, ci una temporală, mi-e teamă să zic spirituală.

Timpul în dans e ne­maipomenit. Dacă vrei să înnebu­nească un computer cere-i ora exactă în fiecare se­cun­dă. Nimeni nu lucrează mai mult cu timpul pre­zent şi trecut decât un dansator. Teatrul coregrafic este un teatru vorbit altfel decât în lim­ba­jul verbului. În teatrul-dans, elementul tea­tral este mai puternic decât cel de dans. Verbul în teatrul coregrafic este dansul. Orice spectacol are nevoie de teatralitate.

Aceste lucruri v-au făcut să gåndiţi dansul altfel?
Eu am lucrat mult bazându-mă pe cromo-a­naliză. Adică orice linie se poate împărţi în doi şi în doi, şi în doi… Până unde o poţi duce… Mă­­surat e o diferenţă mică. Dar în artă sunt co­­mele fabuloase ale lui Enescu, care se du­cea mai departe de semito­nuri.

El a demonstrat că atomii se pot sparge. De la do la do diez mai e o lume în­treagă. Abia acolo inter­vi­ne intuitivul, talentul, geniul, inefabilul sau ne­pu­tin­ţa. Acest lucru nu poate fi spus în nicio carte. Veniţi des în Bucureşti.

Cum simţiţi oraşul?
Revin ca într-o ceaţă. A fost o rupere puternică atunci când am plecat. Am impresia că sunt o fantomă, parcă umblu pe nori în Bucureşti. Când mă întreabă cineva despre Bucureşti, răspund evaziv pentru că nu ştiu cum să explic această stare curi­oa­să şi pentru mine. Merg în tot felul de ţări şi nu am nicio proble­mă. Cred că revin la nişte angoase, fantomele tinereţii în mişcare. Pentru că eu nu m-am contaminat de dans de la Bejart, eu am fost contaminat pe viaţă de Miriam Răducanu, cea mai interesantă femeie din dans şi din artă pe care am cunoscut-o vreodată.

Vânt. Volume. Vectori. Ed. Curtea Veche

CV
Dansator şi coregraf. La 14 ani începe să studieze dansul cu Miriam Răducanu. Studiile şi le finalizează la Teatrul Balşoi din Moscova. În perioada cåt a fost solist al Operei Naţionale din Bucureşti, a lucrat în paralel dans experimental, participånd alături de Miriam Răducanu la spectacolul-cult “Nocturne 9 1/2” (foto). La plecarea din ţară, după o stagiune în compania Pinei Bausch, unde este invitat ca profesor şi coregraf, se stabileşte în Franţa, unde ocupă postul de director al Companiei de Balet la Grand Théâtre din Nancy, al Centrului Naţional Coregra­fic din Rennes.

În 1994, înfiinţează la Paris Compania Gigi Căciuleanu, al cărei director este Dan Mastacan. Din 2001, este director artistic al Baletului Naţional Chilian “El Banch”. În 1994, creează la Paris, special pentru Maya Pli­sesţkaia, spectacolul “La folle de Chaillot”. În 1994 este decorat de către statul francez cu gradul de “ Chevalier de L’Ordre des Arts et Lettres”, iar în 2002 primeşte medalia "Steaua României" cu rangul de Cavaler. În acest moment, în Bucu­reşti puteţi vedea două spec­tacole semnate de Gigi Căciuleanu: “Simfonia fantastică” la ONB şi “OuiBaDa” la Teatrul de Comedie.

În cartea dvs. aţi încercat să structuraţi elemente de dans, despre care singur spuneţi că nu pot fi structurate.
Aceste lucruri nu pot fi exprimate în vorbe, sunt ca formulele matematice. E greu să vor­beşti despre teoria relativităţii fără nişte formule matematice. Ca să descrii un gest îţi tre­bu­ie foarte mult, folo­seşti multe cuvinte, ca să-l faci îţi ia doar o secundă. De aceea vreau să fac şi o variantă pe DVD în mai multe limbi a acestei cărţi, însoţită de exemplificări. Aş fi pu­tut s-o scriu aproape dintr-o suflare, acum 30 de ani.

Totuşi, de ce aţi aşteptat atâta timp?
Eu am o via­ţă fizică şi nu am găsit vremea ne­ce­sară pentru a scrie. Nu ştiu cât de impor­tan­­tă e ea, dar sim­­­­ţeam că acum 30 de ani era ne­­ce­sară mai mult pentru mi­ne de­cât pen­­­­tru cei­­la­l­­ţi. Sim­­ţeam nevoia să-mi structu­rez ne­bu­nii­le pe care nu mi le ex­plicam. Sunt nişte mo­mente speciale care for­mează a­­­ceas­­tă stare de dans pe care eu, core­gra­ful, i-o cer dan­sa­to­­ru­lui. Ştiu să ajung la ea, să deschid ro­bi­­ne­tul care mă alimentează, dar cum fac acest lucru, rămâne un mister …

Citiţi continuarea interviului pe site-ul Time Out Bucureşti