Sportul ii coboara pe japonezi pe pamant
Joggingul si cumparaturile sînt sporturile nationale japoneze la sfîrsit de saptamîna. Destui prefera sa vada pe viu baseball…
Sfîrsitul de saptamîna îi aduce pe japonezi printre pamînteni. Strada se umple de oameni care iau cu asalt magazinele. Barurile, restaurantele si discotecile devin neîncapatoare. Sînt aceiasi, dar si-au dezbracat kimonourile de soldati ai abnegatiei si devotiunii, ramînînd simple fiinte bipede în cautare de relaxare. În afara de shopping, care pare sportul national în week-end, supusii lui Akihito îsi digera timpul liber consumînd si practicînd sport. Cît e în treaba asta mimetism si cît aplecare naturala pentru miscare, e greu de spus. I-au copiat sau nu pe americani conteaza mai putin, japonezii fac jogging aproape frenetic. Îi zaresti în orice loc cu vegetatie si nu foarte aglomerat, cu precadere pe aleile largi din fata Palatului Imperial.
Vazuti de la distanta seamana cu niste scutere în sort, care înainteaza fara zgomot. Nu stiu daca le place ceea ce fac, nu au însa pe chip semnul supliciului. Poate ca pofta vine mîncînd, noi mai avem mult pîna sa ne punem adidasii în picioare sîmbata dimineata ca sa o luam la fuga prin Cismigiu sau în Parcul IOR, fiindca ne gasim întotdeauna lucruri mai importante de facut. Alte prioritati.
Baseball-ul se afla sus printre pasiunile sportive ale japonezilor. Nu întrebati de ce, o luam ca pe o axioma. Conform teoriei unui taximetrist de vîrsta a doua, baseball-ul e preferat de oamenii peste 40-50 de ani, tineretul e atras mai mult de „saca”, dupa cum pronunta el, soccer adica, deci fotbalul nostru de toate zilele. La baseball nu se întîmpla nimic trei sferturi din timp, iar atunci cînd se misca totusi ceva, vezi o mingiuta un pic mai mare decît cea de tenis care ajunge de cele mai multe ori în manusa unui jucator, aruncata de unul dintre coechipieri.
Adversarul ramîne prostit cu bîta în mîna, ca un ciobanas cu oitele înghtite de lupul cel viclean, pîna la urmatoarea aruncare, cînd rateaza din nou si tot asa pîna reuseste si el sa barbiereasca mingea cu ciomagul, moment în care jocul se muta pe alt amplasament al terenului.
Daca nu ati asistat pe viu la un meci de baseball, va puteti considera cu adevarat norocosi. 75 la suta dintr-un meci e pierdere de vreme.
Vazut din tribunele imensului complex „Tokyo Dome”, o umbrela colorata cu 10.000 de locuri si parcari supraetajate, unde se intra mai greu ca la Pentagon, un astfel de spectacol nu te poate emotiona. Daca esti obosit nu-i exclus sa picotesti, fiindca e liniste, miroase discret a mîncare fast-food, lumea sta cu pungile de pop-corn în fata si fete îmbracate în uniforme de culoarea clorofilei te îmbie cu racoritoare purtate într-un rucsac cu cadru dus în spate. Exista ceva galerii, se scandeaza niste nume, senzatia de public de teatru sau de opera e înca mai persistenta decît la meciurile Mondialului de fotbal. N-am rezistat înauntru mai mult de o jumatate de ora. Cînd am iesit, mi se facuse un dor nebun de un meci Ceahlaul – Gloria Bistrita. Apropo, baiatul cu bîta n-o fi fost oare blat cu cel de la primire?
Cristian Geambasu ProSport