Sper sa ma pensionez din fotbal

[…] in speranta ca peste ani voi scoate din ea o Messioaica, o Zidanca sau o Gerrardesa care sa castige atatea trofee incat sa nu pot eu numara banii, in calitatea mea de tata, impresar, antrenor si, pana la urma, beneficiar al tuturor drepturilor banesti cuvenite.

Astfel, vineri dupa-masa m-am prezentat impreuna cu tanara mea speranta pe terenul de antrenament din spatele scolii, pentru prima sedinta de pregatire, unde ne-am intalnit cu restul echipei mixte de copii si parinti. Unii parinti, probabil cu mai multa experienta, au venit cu scaune pliabile pe care si le-au pus la umbra, pentru a asista la antrenamentul cu public.

Eu nu am avut scaun, dar pentru ca nu voiam sa ma intind pe iarba si sa par taran, mi-am cautat de lucru, in picioare, pe teren, facandu-ma ca inspectez cu mare atentie ochiurile plaselor din spatele portilor si marcajul tuselor.

La un moment dat, a sosit si antrenorul principal, un ochelarist cu fata de IT-ist fara job, imbracat in pantaloni de stofa, cu dunga, si pantofi de nunta, care i-a strins pe copii intr-un colt si foarte concentrat a inceput sa le vorbeasca si sa gesticuleze spre diferite zone ale terenului.

Taci, zic, ca a inceput tare, cu pregatirea tactica, ca nea Imi pe timpuri! Dupa vreo trei minute de sedinta insa, i-am vazut pe cei mici ca alearga toti, fara minge, spre locurile indicate, pentru a pune sticlele de apa care urmau sa fie folosite pe durata antrenamentului. Pana la urma, s-a trecut si la exercitiile cu mingea, unde s-a insistat ceva vreme pe identificarea balonului pentru fiecare copil, cei mai multi nestiind cu ce minge au venit de acasa…

Citeste intreaga poveste, in „Jurnalul unui roman in State, in criza si in buda”, pe Kamikazeonline.ro