Sergiu Nicolaescu: ”Eu am cântat „Deşteaptă-te, române” pentru prima dată”

– Domnule Nicolaescu, „Poker” a avut premiera în 2010. Când v-aţi gândit la continuarea poveştii?
Cam după premiera lui „Poker”, aveam deja scenariul. M-am apucat, aveam deja o echipă foare bună, fapt ce mi-a permis să termin filmările în 23 de zile. N-a fost un film greu, cum au fost alte filme pe care le-am făcut eu. E un film care pică bine, în sensul că are un moment foarte potrivit. E o ironie la adresa societăţii de astăzi, deşi e o comedie.

– E şi o oglindă a realităţii româneşti de astăzi? V-aţi gândit la anume personalităţi politice româneşti?
E o comedie actuală a zilei de azi. O critică a societăţii, nu a anumitor persoane. Pentru că atunci nu-i feream, aş fi spus numele sau numele apropiat. Nu sunt omul care să mă ascund după degete. Chiar dacă sunt asemănări, sunt întâmplătoare.

– V-aţi gândit la Iulia Timoşenko când i-aţi aranjat coafura lui Jojo?
Nu, a fost o întâmplare. Nu am gândit-o în mod special.

– Sunteţi perceput, în general, ca un om dur, cum vă împăcaţi cu comedia?
În afară de faptul că nu râd deloc în timp ce filmez, în rest e ca orice alt film pe care-l fac. În sensul că eu sunt dur şi aspru cu echipa de filmare. Dar vremurile de azi îmi cer. Atunci când cineva mă ia de prost, mă enervez. Eu sunt un profesionist, sunt un om care am 80 şi ceva de ani, deci în condiţiile respective ştiu profesie, ştiu să fiu serios, nu-mi plac oamenii care mă mint, care se ascund după degete. Ori astăzi, toţi sau aproape toţi oamenii sunt la fel: nu au răspundere, nu au nici măcar demnitatea de a nu se fofila şi minţi. Ăsta-i adevărul

– Şi credeţi că e nevoie de ironie în aceste vremuri?
Pe lângă filmele serioase pe care le-am făcut… nici nu puteam altfel. E un film pentru România zilelor noastre. Eu am făcut filme istorice foarte importante, filme de acţiune şi acelea foarte importante pe plan istoric. De ziua de astăzi nu pot decât să râd.

– Cum au decurs filmările, aţi avut incidente pe platouri?
Foate normal. Actori sunt excepţionali. Ştiau textul la perfecţie. Deci a mers foarte repede. Eu sunt un regizor care nu trage multe duble şi nu a fost o excepţie nici acum. Am mers exact pe acest principiu: nu trag duble pentru că îmi aleg bine actorii, ştiu exact ceea ce îmi trebuie şi trebuie să obţin maximul. De altfe, prima dublă este şi cea mai sinceră.

– Există diferenţe între modul în care se făceau filmele înainte de 1989 şi acum?
E greu să-ţi răspund la întrebarea asta. Dar ce filme se mai fac astăzi?

– Minimaliste...
Păi, dumneata ai spus. Vedeţi, cinematografia românească s-a impus într-un anumit moment, în ’67-’68. A devenit o cinematografie europeană. Prin anii ’69, veneau americanii şi filmau la noi filme adevărate, nu ca astăzi… E adevărat că s-au filmat şi câteva filme bune, americane, în perioada recentă, dar, pe vremea aceea, veneau filme foarte serioase cu Orson Welles, Laurence Harvey, deci eram una dintre primele cinematografii pe filme istorice.

– Aţi fost vreodată cenzurat, înainte de aparatul politic, acum de limitările financiare?
Acum, nu poţi să faci pentru că nu ai bani! Pe vremea comunismului, exista o cenzură foarte serioasă. Aproape toţi regizorii am avut filme oprite, filme interzise sau la care ni s-au făcut modificări. Nu, nu scăpăm de cenzură niciodată. E adevărat că la filme istorice îmi mai puteam permite nişte lucruri, mai puteam face nişte apropouri… Dar nu eram liberi! Primul film liber, primul film românesc liber a fost „Începutul adevărului: Oglinda”. Restul filmelor, chiar dacă au părut extrem de curajoase, au fost cenzurate crunt, la vremea respectivă, chiar interzise. Cum a fost „Osânda”, în care Amza Pellea urca cu o cruce pe o golgotă. Biserică multă. Cântece. Vedeţi dumneavoastră, eu am cântat „Deşteaptă-te, române” pentru prima dată, drept pentru care am reuşit să impun „Deşteaptă-te, române” ca imn al României. Au fost momente… Nu am avut o viaţă uşoară, deloc. Dar nu mă plâng. Cât timp muncesc, e bine. Când n-oi mai putea munci…

– Şi acum?
Acum, din cauza părţii financiare, e o cenzură mai grea decât pe vremea comunismului. Trebuie să…

– Să vă autocenzuraţi?
Nu mă autocenzurez! Nu. Din capu’ locului plec pe un film minimal. Vezi dumneata, producători nu mai există. În afară de 2-3 profesionişti, restul nu sunt producători. Nu există producători ca-n occident care-şi riscă banii proprii, chiar dacă fac o datorie la o bancă, tot banii lui sunt. E, la noi facem o datorie la CNC, dar sigur n-o mai dăm inapoi. Şi după 10 ani, filmul intră în proprietatea CNC-ului… care ce face? Îl aruncă la coş.

– Aveţi anunţate încă două filme pentru anul 2012, „Candele de zăpadă” şi „Trenul morţii”.
„Trenul morţii”… am renunţat la el. La „Candele de zăpadă” lucrez în momentul de faţă la scenariu ca să pot să-l fac fiindcă povestea se petrece în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ori să mai scoţi tancuri, să mai faci bătălii astăzi… Îmi vine să râd numai când mă gândesc la ce-aş putea cere! Vedeţi dumneavoastră, cariera mea s-a sfârşit în momentul în care nu mai pot face filmele pe care le făceam. Acuma, fac ce fac şi alţii, cu bani puţini.

Pe Amza Pelea eu l-am făcut mare actor

– Păi eu voiam să vă întreb când faceţi filmul cu care o să intrăm în istoria Oscarurilor…
Nu mai fac. Dacă n-a luat „Mihai Viteazul”, „Osânda”, „Moartea lui Ipu”, nu mai am cum să mai fac. Eu vreau să spun: americanii mă invidiau pe mine şi chiar mă studiau la universităţile din Statele Unite, la secţiunea film istoric. De ce? Pentru că în filmele mele am imagini de trupe care se întâlnesc şi se luptă şi sunt mii de oameni fizic implicaţi. Aşa ceva la ei nu există. Exploziile mele din filme sunt explozii pe care le făceam cu 20-30 de kilograme de trotil, iar americanii fac explozii numai cu foc. La mine sărea pământul prin aer, făceam groapă de 4 metri diametru şi 2 metri adâncime. Vă daţi seama! Cu mii de oameni care aleargă printre explozii. Au fost riscuri foarte mari pe care le-am făcut cu mult curaj, cu foarte mult curaj şi Dumnezeu m-a ajutat: nu am avut niciodată niciun accident.

– Şi acum, se mai poate aşa ceva?
Acum, nu mai pot să fac asta, deşi acum aş şti cel mai bine să fac din toată cariera mea. Normal, cu vârsta devii mai pretenţios. Toată viaţa am fost un perfecţionist, am căutat să ajung la perfecţiune. Sigur că nu ajungi niciodată, dar am luptat pentru asta şi acest lucru se vede în filmele mele. Dumneavoastră credeţi că succesul pe care l-am avut eu la public se datorează unor concesii populiste sau vulgare? Doamne fereşte! În primul rând la mine au plăcut filmele istorice şi în al doilea rând filmele de acţiune. Recordul sigur că îl are o comedie: „Nea Mărin miliardar”. Şi asta i-o datorez în primul rând lui Amza Pellea, pe care eu l-am făcut un mare actor. A fost şi rămâne un om fantastic: putea să treacă de la comedie la dramă cu cea mai mare uşurinţă. E o excepţie în rândul marile actori.

– Domnule Nicolaescu, în condiţiile în care mulţi dintre români sunt în pieţe, în toată ţara, cum le-aţi recomanda acestora să vină să vadă „Ultimul corupt al României”?
Oamenii au nevoie de hrană, căldură, sănătate. Dar mai au nevoie şi să iubească şi mai au nevoie şi să râdă. Întotdeauna am făcut filme pentru oameni, pentru spectatori, şi acuma vreau să-i fac să râdă!

Mioara Tronaru