Sergiu Nicolaescu – Comisarul Moldovan se întoarce!

– Aţi trecut prin două operaţii dificile. Cît de dificilă a fost recuperarea?
La cîteva luni după terminarea fil­mărilor, am căzut pe scări şi m-am ales cu un hematom pe creier. Am fost operat de două ori. Acum sînt bine, însă nu a fost uşor. Am învăţat să vorbesc şi am învăţat să merg din nou, la aproape 78 de ani. Am făcut atîtea cascade la viaţa mea, cu mîini şi picioare rupte, dar n-am fost niciodată atît de aproape de moarte. Nu ştiu ce mi-a dat putere să trec peste acest moment… probabil, luptătorul din mine. Sînt un Berbec feroce, născut într-un an de foc, aşa că am luptat să trec peste necaz. Şi, ca orice Berbec, am avut probleme cu capul – punctul sensibil al zodiei mele.

– Cînd v-aţi încăpăţînat cel mai tare în ce priveşte filmul?
Am terminat Politehnica în ’52, cînd am intrat în uzină, unde am muncit timp de doi ani. Cînd au vrut să mă facă director la un I.M.S. – unde m-ar fi controlat tot timpul, am ”fugit” şi am făcut schimb cu un coleg care era repartizat la cinematografie. Aşa am intrat în lumea filmului, ca inginer. Pentru că îmi plăceau scufundările, m-am ambiţionat să fac primul film documentar românesc cu imagini filmate subacvatic. Am făcut scufundări în Marea Neagră, la vreo 30 de metri adîncime, ceea ce era un record pe atunci, marea noastră fiind şi foarte întunecată. Filmul l-am numit ”Scoicile nu au vorbit niciodată” şi a fost al şaselea film documentar din lume filmat sub apă. La această producţie, regizor a fost Virgil Calotescu. Eu am fost doar operatorul. De la el am primit prima lecţie de regie pe malul mării.

– Care au fost cele mai spectaculoase cascade pe care le-aţi făcut interpretîndu-l pe comisarul Moldovan?
Au fost foarte multe. La un moment dat, eram într-o cabină telefonică, iar un camion vine şi o împinge pînă ajunge într-un zid, iar eu am sărit din cabină în ultimul moment. Apoi, a mai fost coborîrea clădirii Poliţiei din geam în geam – o cascadă pe care nu cred că a mai făcut-o cineva. Cînd mi-am rupt mîna la ”Mihai Viteazul”, am terminat ziua de filmare şi apoi m-am dus la spital ca să-mi pună ghipsul. A doua zi, eram iar la filmare, aşa că mi-am legat sabia de ghips. În ”Supravieţuitorul” nu sînt prea multe cascade. Mai degrabă în ”Orient Expres”, chiar dacă este o dramă. Atunci, am făcut una dintre cele mai grele cascade din viaţa mea, cînd eram pe calea ferată, iar trenul venea direct spre mine. Am sărit exact cînd trenul mai avea puţin şi mă izbea. Povestea comisarului…

– Comisarul Moldovan este, de fapt, întruchiparea unchiului dvs. Care e povestea lui?
Îl chema Gheorghe Cambrea şi era fratele mamei mele. A fost arestat în 1950 şi a stat în puşcărie pînă în 1965, la Făgăraş. A murit la doi ani după ce a fost eliberat. Norocul meu a fost că a reuşit să-mi vadă filmul ”Dacii”. Era un bărbat înalt ca mine, foarte vesel şi ştia tot ce mişca în poliţie, el fiind la rîndul lui poliţist. De la el am preluat obiceiurile pe care le vedeţi la comisarul Moldovan, la început – Miclovan.

– Nu numai că aţi făcut filme istorice, dar aţi trăit istoria…
Am trăit anii ’40, cu apariţia legionarilor şi căderea lui Carol al II-lea, învestirea lui Antonescu, războiul… În ’47, am intrat la Şcoala de ofiţeri din cadrul Marinei. Ştiam bătăliile navale din primul şi al doilea război mondial pe dinafară. În ’48, unchiul meu mi-a zis că ar fi mai bine să mă retrag de la Marină pentru că urmau vremuri grele, mai ales că tatăl meu fusese arestat. Astfel, am ajuns muncitor la Ford, iar în toamnă am dat admiterea la Politehnică, în Bucureşti.

– Cînd aţi fost prima dată la cinematograf?
Cînd aveam 4 ani, la Tîrgu Jiu, oraşul în care m-am născut. Apoi, ne-am mutat la Timişoara, unde mergeam aproape zilnic la cinema. Mă ştiau angajaţii ca pe un cal breaz. Şterpeleam sticlele cu lichior ale tatei şi le dădeam lor ca să mă lase să intru la film. Aveam un fel de a măsura filmul: îl apre­ciam după cît timp mă gîndeam la el. Adică: ”La filmul ăsta, mă gîn­desc de trei zile la el. Deci… e bun! E foarte bun!”. Cel mai mult îmi plăceau producţiile care descriau anii ’30-’40, în Statele Unite. Cu frigiderul în avion

– De ce-aţi rămas în România?
Prima mea plecare din ţară a fost în ’62, după ce ”Memoria tranda­firului”, un scurt-metraj pe care l-am regizat, plecase la Cannes cu o delegaţie de 12 persoane, printre care eu – regizorul – nu eram. Americanii au vrut să cum­pere filmul, dar au pus condiţia ca eu să fiu regizorul. A doua zi, m-a chemat Constanţa Crăciun, minis­trul culturii şi educaţiei socialiste de atunci, şi mi-a pus paşaportul pe masă şi biletul de avion. Atunci am văzut pentru prima dată în viaţă cum arată un paşaport. M-am dus repede la mama, i l-am arătat şi i-am spus: ”Mamă, eu nu mai vin!”. Iar ea mi-a răspuns: ”Bine, nu mai veni! Iar dacă ţie ţi-o fi bine, să ne chemi şi pe noi care mai trăim!”. Am ajuns la Cannes, unde producătorii americani m-au primit extraordinar. La fel şi cei europeni. Chiar am primit propuneri de la americani pentru a face filme, timp de 3 ani, apoi 7 ani, însă am fost mai tentat de propunerile unor francezi de origine română, ca Henry Deutsch­meister. Lui îi datorez întreaga mea carieră internaţio­nală. Şi m-am întors în România de fiecare dată. Cu primii bani, pe care i-am primit de la americani, m-am dus la Galeriile ”Lafayette” şi am cum­părat un frigider mare, electric, pe care i l-am trimis mamei prin avion. Din acel moment, nu mi-am mai pus niciodată problema să rămîn în străinătate. Ceea ce am făcut în România nu făceam în altă parte. E adevărat că aş fi fost de o mie de ori mai bogat, dar n-aş fi avut aceleaşi satisfacţii.

– Ce vom vedea în ”Supravieţuitorul”?
Producţia are o altă abordare faţă de filmele vechi cu Moldovan, deşi, din cînd în cînd, seamănă. Pentru că experienţa comisarului Moldovan este alta după cei 15 ani de închisoare, iar aici m-am inspirat iarăşi din viaţa unchiului meu. În film, sînt prezentate două epoci, două perioade diferite, aşa că am ales actori de vîrste diferite, care seamănă între ei. De exemplu, pentru personajul jucat de George Mihăiţă, l-am ales pe fiul lui ca să interpreteze varianta ”tînără”. Aşa că-i vom vedea pe tată şi fiu jucînd acelaşi rol, la vîrste diferite. Lucian Viziru este un alt tînăr care îmi place foarte mult, chiar dacă nu are studii de specialitate. Joacă foarte bine! La fel şi Ileana Lazariuc, cea care o interpretează pe Zaraza, este o tînără deosebit de frumoasă. Nu mai zic de Simona Pătruleasa. Întotdeauna am ales actori frumoşi, mai ales femei frumoase. E plăcut să lucrezi cu femei deştepte şi frumoase.

– Jean Constantin este un alt ”supravieţuitor”. Ce vă atrage la el?
Jean este un actor de comedie pe care eu l-am luat în mari filme şi i-am dat să joace şi roluri dramatice. De exemplu, a jucat în ”Nemuritorii” un rol extraordinar. El ştie că are un loc întotdeauna în filmele mele. Bineînţeles că apare şi în ”Supravieţuitorul”, jucîndu-l pe Limbă.

Nici o scenă cu sărut

– Vă plac poveştile de dragoste?
Bineînţeles. Ele sînt prezente în multe dintre filmele mele, chiar şi în ”Supravieţuitorul”. Însă în nici o producţie nu veţi vedea vreo scenă cu sărut. Am considerat că dragostea poate fi sugerată şi prin alte imagini decît cele cu sărut sau cu cine stă deasupra…

– Care este povestea dvs. de dragoste?
Au fost mai multe. Prima dată, am iubit două fete la grădiniţă, apoi – o nemţoaică pe care au luat-o ruşii. A treia poveste a fost tot cu o nemţoaică, la Politehnică. Şi au urmat şi alte poveşti frumoase despre care nu comentez… Au rămas amintiri frumoase.

– Ce vă place la tinerii din ziua de azi?
Totul. Tinereţea este cea mai frumoasă perioadă din viaţă. Din păcate, tinerii din ziua de azi nu ştiu să profite de ea. Eu, din păcate, am prins prea puţin din copilărie şi deloc din adolescenţă. Îmi plac şi tinerii regizori care sînt din ce în ce mai apreciaţi pe plan mondial, însă îi sfătuiesc să nu uite trecutul cinematografic românesc.