Sebastian Papaiani – Cu tolba plină de poveşti

Sebastian Papaiani ne aştepta, împreună cu soţia lui, Marcela, care-şi mai făcea de lucru prin grădină. Ne-am aşezat tihnit la vorbă la mă­suţa de afară, unde gazdele ne-au pus cîteva mere şi cîţiva ciorchini de struguri proaspăt culeşi, covrigi şi cafele. Veniseră în vizită şi pisicile vecinilor, care ştiau că vor găsi aici lapte proaspăt şi mîngîieri din belşug. Era o pace în aer şi o lumină aurie inunda florile şi pomii din grădină, un decor perfect pentru a depăna amintiri de tot felul.

Şi, ca un făcut, imaginea actorului Ştefan Iordache, un bun prieten al familiei Papaiani, dar şi musafir abonat pînă de curînd, revenea ameţitor: “Noi avem un prieten……care nu mai e, Ştefan Iordache. Cînd am venit aici în vizită la el şi la soţia lui, Mihaela – au o casă pe o stradă paralelă cu a mea – mi-au spus de casa asta. Am văzut-o o dată pe dinafară. Pe urmă, după un an de zile, am vorbit cu proprietarii, iar în 2006, pe 15 august, am cumpărat-o”.

Între două lumi

Şi, tot vorbind de case, actorul şi-a trecut mîna peste frunte şi a înce­put să-mi povestească de casa pă­rin­tească aflată undeva în mărgi­ni­mea Piteştiului: “Am crescut într-o lume modestă, într-un cartier para­lel cu Costache Negri, unde era plin de ţigani, dar ţigani cu care pu­teai să fii prieten, cu care puteai să te joci, cu care eu m-am jucat.… Stăteam într-o curte care se numea «curte de-a valma”, că erau mai mulţi chi­riaşi acolo, care locuiau în cîte două camere.

Iar tatăl meu, care se căsă­torise cu cea mai mare fată a bunicii mele, avea această curte. Nimeni nu ieşea pe pragul acelor două cămă­ru­ţe pînă nu ieşea tata: «Bună dimi­neaţa, bă!». Şi toţi chiriaşii strînşi aco­lo: «Să trăiţi, jupîne!». Unul era co­şar, altul geambaş, altul făcea ghe­tele……În lumea asta am trăit”.

Copilăria lui însă era împărţită între două lumi, cea a mahalalei în care se născuse, “republica libertăţilor”, cum însuşi a denumit-o, şi cea “cu ta­bieturi, cu oameni care mîncau trei feluri de mîncare şi prăjitură”, o lume patronată de bunica din partea tatălui, din clanul grecesc Papayannis.

Pe cît de severă era lumea celeilalte jumătăţi de familie care locuia în centrul oraşului, pe atît de captivantă era cea din jurul micii locuinţe părinteşti, cu jocurile şi poznele ei, cu jucăriile pe care Sebastian Papaiani le făcea pentru prietenii săi, cu circul care poposea în piaţa mare, cu filmele copilăriei, “Tarzan”, “Omul cu mască” sau cele în care “John Wayne trăgea cu pistolul vreo 3000 de cartuşe şi nu-l încărca niciodată”. Mirajul filmului se transpunea mai apoi în curtea din spatele casei, unde “îmi doream să fiu Tarzan şi imitam tot ce se putea imita”.

Vremea actoriei

De la joaca de-a Tarzan şi John Wayne pînă la apariţia în mai mult de 60 de filme s-au scurs ani buni, ani în care Sebastian Papaiani a simţit, pe rînd, neîncrederea familiei în talentul lui, apoi opreliştile siste­mului comunist, dar şi plăcerea îm­plinirii profesionale. A fost şi noro­cul de partea lui, mărturiseşte cu mo­destie maestrul Papaiani, căci tocmai prin anii ’50 se înfiinţa Ins­ti­tutul de Artă Teatrală şi Cinema­to­grafică:

“Din prima, am dat şi am luat. N-am ştiut că am ce se nu­meşte talent. Cînd aveam 17 ani, eram angajat contabil la Oficiul far­maceutic român Centrofarm Piteşti şi acolo se juca teatru”. Tot acolo, a fost descoperit de actriţa Crina Cojocaru, fostă Miss România 1936, care l-a sfătuit pe nea Alecu Pa­paiani să-şi dea fiul la teatru. “Tata era un iubitor de actori. Dar a rîs: «Da’, ce? El arată ca Errol Flynn, înalt de 1,90 m, cu ochii verzi, cu pistrui, blond şi cu muşchi?!». Eu auzeam din curte şi rîdeam”.

Păcală… rămîne!

De rîs, ne-a făcut şi pe noi să rîdem o dată cu rolurile din seriile “Păcală” şi “B.D.”, din “Toate pînzele sus” sau “Nea Mărin miliardar”. Chiar dacă a dat filmului românesc personaje care au intrat deja în legendă, Sebastian Papaiani se con­si­deră un profesionist căruia îi place treaba bine făcută. Şi, ca şi jucăriile şi sertarele pe care continuă să le facă în atelierul din curte, arta actoriei, crede el, se şlefuieşte cu timpul, pînă prinde lustrul acela imaculat. L-am lăsat pe maestrul Papaiani inundat de lumina unui octombrie blînd, preocupat de lucrul la un cuier. “Ce faceţi cu el?”, “Vreau să-i pun pe mulţi în el”.

Culori de actor

Experienţa telenovelelor “Nu­mai iubirea”, “Lacrimi de iu­bi­re” şi “Daria, iubirea mea”, di­fuzate la Acasă TV, n-a fost nici pe de­parte atît de neplăcută pe cît vor să susţină actorii care bla­mea­ză acest gen cinema­to­gra­fic: “Telenovela este un alt gen de film. Nu ştiu cu ce lezea­ză ac­torul. Ce scot eu din cu­lo­rile mele de actor pentru te­le­no­ve­lă? Nu mi-am schim­bat vo­cea, nu mi-am schimbat înăl­ţimea, culoarea părului. Te­le­no­vela e grea în momentul în care crezi că tu eşti buricul pă­mîntului”. Din toate astea, a ieşit şi ceva bun, poveţe pentru tinerii ac­tori, ca Adela Popescu, care a în­văţat să plîngă: “I-am spus: «Ori plîngi cu lacrimă, ori nu plîn­gi şi doar te vaiţi. Poţi să plîngi?»”.

În vizită la ambasador!

Redactorul PRO TV Magazin a mers, pentru acest interviu, la casa de vacanţă de la Gruiu a lui Sebastian Papaiani, interpretul ambasado­rului Predescu din sitcom-ul “Nimeni nu-i perfect”.

Nimeni nu-i perfect! – Luni- Joi, 22.30, PRIMA TV