S-au terminat actorii?

Pe langa prezentatorii de știri, moderatorii de talk-show-uri și proprietarii de cluburi de fotbal care conduc Maybach, mai exista o categorie de oameni pe care îi vedem foarte-foarte-foarte des la televizor. Sunt actorii de reclame.

Același tanar pe care îl vedem într-o reclama la o banca, doua spoturi mai tarziu ne va vinde un telefon mobil, iar peste înca 10 minute o sticla de bere. Dupa care, maximum 20 de minute mai tarziu, o va lua de la capat.

Pana la urma, scopul reclamelor este sa ne faca sa cumparam ceva. Iar unul dintre mecanismele prin care izbutesc sa faca asta este inducerea unei brume de credibilitate a mesajului transmis, prin așa-numita „suspension of disbelief” – suspendarea neîncrederii. Este un atribut esențial al oricarei povestiri care vrea sa fie altceva decat un basm pentru copii.

Însa ma îndoiesc ca numita credibilitate – care deja nu se mai simte prea bine dupa ce a fost lovita cu cartonul de dinaintea calupului care ne anunța ca vom urmari publicitate – mai poate trai dupa ce recunoaștem aceleași și aceleași fețe familiare care ne vand și iaurt și laptopuri și analgezice și credite. Iar supra-utilizarea actorilor e unul dintre factorii care te împiedica sa crezi prea mult în ce încearca ele sa-ți transmita.

De curand, un producator de reclame îmi spunea ca asta se întampla din cauza ca s-au terminat „actorii necunoscuți”, adica actorii care joaca roluri secundare pe la teatre din provincie, deci oameni care pot sa joace dar pe care nu-i știe țara întreaga. Adica cei mai cautați pentru reclame.

Daca e adevarat, și știind ca sunt foarte mulți oameni care și-ar taia o mana sa apara la televizor, cred ca e cazul sa le dam acestor actori amatori ocazia sa-și traiasca în reclame cele 30 de secunde de glorie. Care, daca le difuzam pe macar 3 televiziuni, macar de 3 ori pe zi, macar o luna de zile…

Șerban Alexandrescu