Încă din secolul al XVII-lea, ruşii lipoveni au început să sosească în Romănia. Reformele religioase şi sociale ale patriarhului Nikon şi ale ţarului Petru cel Mare i-au făcut pe aceştia să părăsească Rusia şi să caute libertatea religioasă. Ruşii lipoveni au ales să rămînă credincioşi ritului vechi, care se referă la un anumit tip de slujire religioasă, dar şi folosirii limbii slavone în biserică. Ei au ales să se împartă între două lumi, două tradiţii, două calendare, două rituri şi trei limbi: romăna, rusa şi slavona.
Lipovenii sînt mîndri de obiceiurile, de cîntecele şi femeile lor, sînt veseli, iar “dacă le dai un pahar cu vin” sînt şi mai veseli, după cum ei înşişi spun. Însă astăzi, chiar acest organ vital al comunităţii lipovene, tradiţia, este ameninţat de modernizare şi de transformările din societate. Căci lipovenii întorşi de la muncă din Italia sau Spania nu prea mai vor să audă nici de kalinka, nici de kazacioc ba, mai mult, după ce ani la rîndul au căutat bunăstarea pe meleaguri occidentale, mulţi vorbesc, atunci cînd se întorc, limba spaniolă… Însă, aşa cum spune un cîntec lipovean, “ajunge cu necazul, hai să ne veselim!”. Căci comunitatea lipoveană are destule resurse şi destulă vitalitate pentru a-şi păstra identitatea. Baia de aburi rituală de sîmbătă seara încă există, la fel ca şi ulcica de vin, ciorba de varză şi oala de vareniki – coordonatele importante ale sufletului lipovean.