Roxana Tivadar – Azi în Timişoara, mîine în toată ţara!

Apropo.ro / 23.06.2008, 00:00
Roxana Tivadar - Azi în Timişoara, mîine în toată ţara!
Între Timişoara şi Bucureşti sînt cîteva sute de kilometri, însă Ştirile PRO TV străbat distanţa în cîteva secunde – cam cît durează să intri în direct! Roxana Tivadar este corespondentul Ştirilor PRO TV în oraşul de pe malul Begăi şi are de-a face zilnic cu viaţa, în toate ipostazele ei.
Originară din Timişoara, Roxana a copilărit în nordul ţării, la Baia Mare, unde familia ei s-a mutat la puţin timp după ce s-a născut. Grădiniţa, şcoala primară şi liceul au fost absolvite în Baia Mare, iar studiile superioare – în Timişoara. A intrat la Facultatea de jurnalistică, de la Universitatea de Vest, iar ”microbul” televiziunii s-a instalat încă din primul an. ”La finalul anului întîi, trebuia să urmez un stagiu de practică de două săptămîni, la orice instituţie de presă pe care o alegeam. Eu îmi doream foarte mult să lucrez la radio, însă nu găsisem nici un post unde să pot face practică. Am ajuns în schimb la TVR Timişoara, unde, în mod cert, mi-a intrat în sînge televiziunii. Am uitat de radio şi am rămas să lucrez acolo, timp de aproape patru ani. La PRO TV Timişoara, am ajuns în urmă cu trei ani”. Roxana trăieşte într-unul dintre cele mai frumoase oraşe ale Romăniei: ”În Timişoara, spre exemplu, îmi place mult să savurez o cafea în Piaţa Unirii, în dimineţile de duminică, cînd clopotele de la Dom încep să bată şi este puţină lume pe străzi. Îmi plac clădirile vechi şi nu o dată am stat în faţa unui imobil, fie el şi dărăpănat, încercînd să-i ghicesc povestea. Şi într-un oraş ca Timişoara este foarte interesant să priveşti oamenii de pe stradă: sînt mulţi străini, unii stabiliţi deja aici, alţii doar în vizită, sînt mulţi turişti şi mulţi curioşi. Aşa că e fascinant să-i priveşti din umbră cum descoperă oraşul”, povesteşte Roxana.

Viaţa, cu bune şi cu rele
Pe lîngă ştirile pozitive, corespondentul PRO TV din Timişoara transmite şi cazuri mai puţin plăcute: ”După mine, cele mai grele cazuri sînt cele în care vezi neputinţa oamenilor în faţa bolii şi a morţii. Îmi amintesc de cazul unei femei tinere, însărcinată în patru luni, care fusese bătută crunt. Nimeni nu ştia ce păţise. Am vizitat-o la spital, însă era în comă şi nu puteam vorbi deloc cu ea. După o săptămînă, auzisem că e mai bine şi poate vorbi. Am mers repede la ea să-mi spună cine i-a făcut asta. M-a strîns tare de mînă şi m-a rugat să o ajut. Îşi ţinea pîntecele, temîndu-se să nu i se întîmple ceva pruncului. Tot de frică, nu mi-a putut spune atunci cine a bătut-o. Mi-am zis că a doua zi va avea mai mult curaj şi voi afla. Peste noapte însă, femeia a făcut o complicaţie şi s-a dus. Într-un alt caz, al unui copil care avea nevoie de o grupă rară de sînge, bucuria pe care am avut-o cînd am văzut ce succes are campania noastră s-a risipit repede şi a fost înlocuită de un gust foarte amar, o lună mai tîrziu, cînd am aflat că, în ciuda mobilizării generale, micuţul se stinsese în braţele părinţilor. Apoi, nu cred că am să pot să îi uit vreo­dată pe trei fraţi orfani dintr-un sat din Timiş. Cazul lor a fost prezentat la . Cel mai mic nu ştia cum arată perele, fata mijlocie se ducea cu ruşine la şcoală pentru că nu avea 1 leu pentru corn, iar băiatul cel mare îşi ascundea tălpile, să nu cumva să văd că nu mai are demult şosete, deşi era iarnă. Erau toţi bîntuiţi de imaginea mamei care îşi pusese capăt zilelor într-una dintre camere. Şi de cea a tatălui care murise un an mai tîrziu. Trei copii care nu puteau scoate nici măcar un cuvînt – atît de neagră le era viaţa. Nu ai cum, oricît ai fi de tare, să lucrezi senin la un astfel de material. Te marchează şi îţi aminteşte zilnic cît eşti de norocos”.

”Timp liber rămîne puţin, însă îmi fac totuşi loc pentru: întîlniri cu prietenii, să le ascult poveştile, cîteva comedii care mă binedispun, reviste de amenajări şi plimbările cu maşina. Îmi place mult să conduc la drum lung cu muzica preferată. Şi cafeaua de dimineaţă. Toate astea îmi încarcă sigur bateriile”