Roxana Ciuhulescu: “Am trăit în viaţa asta cât alţii în 10”

– Ai fost desemnată femeia anului 2012 în cadrul Galei Premiilor Casino Life & Business Magazine. Ce înseamnă pentru tine acest lucru?
Am fost măgulită şi totodată bucuroasă, pentru că mă aşteptam ca acest premiu să fie luat ca de obicei de Andreea Marin. Ei bine, 2012 a fost un an foarte bun pentru mine, cel puţin din punct de vedere profesional şi mi-aş dori ca şi 2013 să fie cel puţin la fel de bun. Premiul „Omul anului” a fost luat de Laurenţiu Reghecamf, astfel că ne-am felicitat reciproc. Ca un spirit de glumă, i-am zis lui Laurenţiu că dacă Ana Maria Prodan ar fi luat premiul „Femeia anului”, am fi zis ca în Biblie: „mergea omul cu femeia lui”.

– Ai fost prima femeie dintre civili care a zburat cu un avion supersonic al aviaţiei române, ai testat camioane în Suedia, ai mers într-una dintre cele mai periculoase zone din lume la momentul actual, în Afganistan, ai testat elicopterul Black Hawk. Ce mai urmează?
În sfârşit visul meu a devenit realitate: am zburat cu un avion supersonic şi sunt tare mândră. Acel moment m-a marcat în cel mai bun mod şi de câte ori revăd fotografiile sau filmările din acele zile, mi se umezesc ochii. Am trăit în viaţa asta cât probabil trăiesc alţii în 10 vieţi şi mă bucur că m-am născut cu această dorinţă de autodepăşire. Experienţa Afganistan a fost iarăşi una dintre cele mai îndrăzneţe din viaţa mea şi sunt convinsă că o să mai am încă multe tangenţe cu Armata Română. După Afganistan, am avut ocazia să mă antrenez pentru o zi cu elita Poliţiei Române, cu luptătorii SIAS. Îi vedem frecvent la televizor, sunt de temut, nu ţi-ai dori să- i vezi în misiuni, însă am reuşit să- i întâlnesc, să mă antrenez cu ei pentru o zi, cot la cot în baza lor de antrenamente, iar acele momente sunt memorabile. Camioanele sunt deja nişte „jucării” pentru mine, testez multe camioane şi de dragul lor am reuşit împreună cu o echipă de băieţi să pun pe roţi un site numai de camioane (www.trucknews.ro).

– Care a fost cea mai mare nebunie dintre toate?
Că m-am măritat. Evident, glumesc. Cred că cea mai mare nebunie a mea a fost că în 2001 am emigrat în Australia. Deşi de 1 an lucram în PRO TV, mi-am luat bocceluţa şi dusă am fost în lume, am plecat să- mi realizez visul: acela de a face şcoala de aviaţie militară. Cu greu am acceptat eşecul, cu greu m-am ridicat de jos, însă am avut puterea s-o iau de la capăt, aşa după celebra vorbă „un şut în fund, un pas înainte”. Dacă n-aş fi plecat, toată viaţa aş fi regretat şi m-aş fi întrebat cum ar fi fost dacă… Însă am avut curajul să încerc, aşa că nu regret nimic.

– Când ţi-a fost pentru prima oară frică de ceva?
Cred că pe la 4 ani, în grădiniţă, când cică se furau copii. Îmi era aşa de frică, că nu mă dezlipeam de mama.

– Cum îţi împarţi timpul între job şi fiica ta Ana?
În dimineaţa zilei în care mă pregăteam să plec la baza militara din Feteşti, să zbor cu MiG-ul, a fost prima dată când n-am avut curajul să- mi privesc fetiţa. Mă chinuia sentimentul de vinovăţie faţă de ea, mi se părea că sunt egoista prin ce fac şi mă rugam la Dumnezeu să nu mi se întâmple nimic. Am considerat că, dacă Dumnezeu vrea să mă ia la El, mă ia indiferent de loc sau situaţie. Când m-am întors acasă de la Feteşti, m-am aşezat în genunchi în faţa ei, am îmbrăţişat-o şi am rugat-o să mă ierte, deşi oricum nu înţelegea nimic. Cu excepţia perioadelor când sunt plecată din Bucureşti sau din ţară cu diferite filmări, stau cu ea, îi dedic timpul meu numai ei. Ne jucăm, ne plimbăm, mergem la piscina sau la cumpărături. Seara adoarme lângă mine, însă nu înainte de a-i citi poveşti.

– A moştenit şi ea pasiunea pentru sport? Ce sporturi practică?
Este un copil tare cuminte şi bun şi iarăşi îi mulţumesc Bunului Dumnezeu că sunt atât de norocoasă. Este o fetiţă tare delicată, cochetă, isteaţă, dar totodata încăpăţânată. Mă bucur că iubeşte sportul, acum practică balet şi înot şi este înnebunită după ambele. Nu ştiu dacă vreau să facă performanţă cu ele, o să vedem mai târziu, însă cu siguranţă am s-o călăuzesc către sport.

– Dacă, atunci când va creşte, va dori să-ţi calce pe urme, o vei încuraja?
De curând mi-a zis că vrea să zboare cu racheta şi am zis că văd stele verzi. Sper să nu-mi semene din acest punct de vedere, deci clar, n-am s-o încurajez.

– Vorbind despre familie, ştiu că tu şi soţul tău Mihai aţi fost la un pas de divorţ. Cum aţi reuşit să treceti peste?
În fiecare cuplu, la un moment dat intervin şi problemele, stresul, poate uzura, nu ştiu, ceva se întâmpla iar, dacă partenerii nu caută cauza problemelor, atunci e clar, totul se duce de râpă. La fel a fost şi cu noi, însă Mihai care este mai matur ca mine, a pus piciorul în prag. Problema era că nu mai aveam timp să comunicăm, să petrecem timp doar noi doi, munceam mult, eram obosiţi, veneam acasă încărcaţi de problemele de la serviciu şi asta a adus o răceală între noi şi o atmosferă tensionată. Însă, am reuşit să ne rezolvăm problemele şi deci să ne salvăm căsnicia.

„În 2013 îmi doresc un frăţior pentru Ana”

– Ce îţi doreşti de la 2013?
Ce mi-am dorit şi în 2012, adică un frăţior pentru Ana.

– Simţi că ai reuşit în viaţă?
Când am terminat liceul, am vrut să dau la Academia Militară, însă mama s-a împotrivit. Am ascultat-o şi sincer îmi pare rău, trebuia să fac aşa cum simţeam. N-am visat niciodată la televiziune, nu pot să mă laud că mi-am ales cariera, ba din contră, admit că ea m-a ales pe mine. Aşa a fost să fie. Eu am vrut să devin cadru militar, apoi iarăşi am vrut să devin cadru militar prin şcoala de aviaţie (militară) şi ceva s-a întâmplat întotdeauna. D-aia mă vedeţi frecvent alături de militari, pentru că iubesc Armata Română. Poate că niciodată nu e prea târziu să-ţi împlineşti visele.

Nicoleta Nicolae