România, țara libera de indicatoare

Când pune piciorul pentru prima oara pe pamânt românesc, turistul strain arunca o privire în jur și se recunoaște învins. Fie ca a ajuns în aeroportul Otopeni, fie ca trenul l-a lasat în Gara de Nord, daca alaturi nu i se afla un prieten român obișnuit cu „labirintul” baștinaș, bietul turist nu are idee încotro ar trebui sa o apuce. Evident, dupa indicatoare se uita degeaba, pentru ca nu sunt acolo unde ar trebui sa fie.

Poate ca n-aș fi remarcat cât de puține indicatoare are România (pe strazi, în gari, aeroport, instituții) daca nu l-aș fi auzit pe un prieten din Danemarca plângându-se de faptul ca țara lui este „țara indicatoarelor”. N-ai nici o șansa sa te ratacești: nici în padure nu poți sa scapi de ele, spunea el. Un alt exemplu, în aeroportul din Zurich, de vreo 5 ori mai mare ca Otopeniul, poți merge doi-trei kilometri între doua terminale, pe jos, cu scarile rulante, cu micul metrou pe care îl ai la dispoziție, zeci de direcții, zeci de curbe, fara sa ai nevoie sa întrebi pe cineva. Atunci când ai impresia ca nu mai știi încotro s-o iei, uita-te mai bine. Chiar în fața ta trebuie sa fie o sageata, o placuța, o dungulița pe perete, ceva, care sa te puna din nou pe drumul cel bun.

Dar, în definitiv, noua la ce ne trebuie așa ceva? Ca doar nimeni n-a murit pe strada pentru ca n-a știut încotro s-o ia. Și nici nu puteți sa-mi ziceți ca a facut cineva pe el pentru ca n-a dat de toaleta pe culoarele unei cladiri publice mai puțin cunoscute. Doar avem gura sa întrebam, ne descurcam, suntem aici de 2.000 de ani, suntem români!

Așa este, într-adevar. Probabil ca românii dezvolta în timp cantitatea cea mai mare de talent de jurnalist pe cap de locuitor. Într-un loc necunoscut, ne transformam în detectivi și pornim ancheta.

Numai ca lipsa de indicatoare arata respectul redus al autoritaților pentru oameni. „Descurcați-va, pe noi nu ne intereseaza!” Așa cum funcționarul de la ghișeul public ar trebui sa te serveasca cu amabilitate și sa alerge el sa faca acea copie xerox dupa care te trimite în celalalt capat al cladirii (sau al orașului), la fel indicatorul pus la locul potrivit îți scutește puțin din timpul, din energia și din rabdarea pe care le cheltuiești ca sa afli direcția corecta.

Atunci când placuța buclucașa nu este la locul ei, întâmplari pur românești sunt gata sa aiba loc. Un singur exemplu. Eram într-un autocar pe lânga Brașov, iar șoferul a vrut s-o ia pe scurtatura ca sa ajungem mai repede la hotel. Drumul era îngust, în stânga padure, în dreapta, ați ghicit, padure. Nu era loc de întors, la propriu. Dupa vreo doi kilometri de mers în viteza a doua, stupoare. Drumul era închis, pentru ca deși era noapte, se asfalta. Muncitorii au dat din umeri și ne-au explicat ca în câteva zile începe summit-ul NATO, în Poiana Brașov. Deci, trebuie sa asfalteze. Repede. De pus un semn „Drum închis”, se pare ca n-a mai fost timp. Deci, dați dumneavoastra cu spatele cu autocarul doi kilometri, ca ne țineți din treaba. Repede.

N-aveam încotro, ne-am conformat. Drumul cu spatele n-a fost „repede” de loc. Doar vreo jumatate de ora. Sa ne fie de bine!

Mihai Musatoiu, mihaim@apropo.ro