Revanșa
Post-1989, Don Sergio a comis patru filme sub-mediocre („Oglinda”, „Punctul Zero”, „Triunghiul morții”, „Orient Express”) și o mulțime de gafe senatorial/mediatice. Dupa ani și ani în care filmele lui Sergiu Nicolaescu erau populate doar de nemuritori, luptatori, mercenari, legionari, comisari, regizorul încearca o fenta și ne propune „trei femei” (cine a vazut clasicul omonim al lui Altman le va „citi” cum se cuvine) și un marinar, prinși pe picior greșit în Timișoara lui ’89, a caror poveste cu parfum de Dr. Jivago e „împachetata” de ancheta unei franțuzoaice determinate.
Sigur ca obsesiile „generalului” Nicolaescu pentru scene cu figurație babana (soldați, popor, TAB-uri) sunt prezente la apel, și sigur ca povestea are partea ei (zdravana) de momente embarasante (din ciclul „sa râdem cu Cotimanis”, etc.), și sigur ca jocul actorilor e inconsecvent, și sigur ca ritmul e cel puțin inegal, DAR… spre deosebire de „operele” menționate mai sus, filmul e relativ fluid, poseda un story direct și, pe alocuri, emoționeaza.
Pe deasupra, copilul din regizor e la datorie – îl simți calcând peste cadavre (la propriu) și grabindu-se sa ajunga la scenele tari (care rimeaza și re-confirma fascinația pentru morbid a lui Nicolaescu) întocmai ca un jucator de șah care își dorește atât de mult regina încât darâma pionii de pe tabla. Sunt deci tentat sa acord clemența pentru stângaciile de orice fel și sunt nevoit sa-mi scot palaria, mai ales la finalul actului 2, a carui finalitate crâncena e doar amânata de o secvența fabuloasa și cât se poate de autoreferențiala, care nici nu mai conteaza daca e inspirata sau nu din The 25th Hour. Da, știu, chelesc.
Dupa ce am ieșit din sala m-a apucat o pofta nebuna sa ma contrazic cu cei pregatiți sa dea cu Sergiu Nicolaescu de pamânt coute que coute. Sa vezi dracie – se facea ca eram singur.
Andrei Cretulescu