Prea mult femeie?

Dupa jurnalul lui Mircea Zaciu, jurnalul Ioanei Em. Petrescu (1941-1990)* este cea de-a doua mare contestare pe care o suporta prejudecațile publicului regațean în ce privește ștaiful imperial transilvan și „morga academica” a „dascalimii clujene”.

Dupa 1989, când toate betoanele și bastioanele tradiționale s-au fisurat ireversibil, am tot avut revelații picante, contrariante, de nu chiar stupefiante, din acel teritoriu presupus de idilismul nostru a fi livrat prin definiție racelii constructive, erudiției solidare, consecvenței întru amenitate sau, cum frumos zice Ștefan Borbely, „eticii comunitare a exigenței selective”, însa cutreierat de patimi demolatoare, cancanerie otravita, cinism razbunator și politici resentimentare.

Începând cu tipicul raporturilor dintre coordonatorii Dicționarului Scriitorilor Români (plus aliații / inamicii acestora), cu polaritațile „Tribuna” – „Steaua”, D. R. Popescu – Augustin Buzura, „Echinox” – „Tribuna”, Mircea Zaciu – Adrian Marino, trecând prin meandrele intra-delatorii ale Cercului literar sibian, prin biografiile lui Liviu Rebreanu, Sextil Pușcariu și Blaga, ale lui Goldiș, Mangra sau Beniuc, prin istoria societații ASTRA, „Românul” din Arad, „Tribuna” lui Slavici, istoria memorandiștilor și procesul optanților, prin istoricul directoratelor Teatrului Național din Cluj ș.a.m.d., „cloaca valahica” a avut destule ocazii sa vada cât de la fel sunt în Cluj, în Ardeal în general, sforariile, cabalele omnidistructive, ranchiuna, caprovecinita, contraselecția, traficul de influența, y compris amantlâcul, alcoolismul redacțional etc.

Tot ce difera este, de regula, cadrul aulic, stilul de Casina și temperamentul flegmatic al fișpanului, fața de colericul cu contondențe de rigola din miticismul bucureștean. În esența, magia nelegiuirii și hipnoza extincției funcționeaza identic.

Tot astfel, trecând din cancelarie în dormitor, când ajungi sa vezi un fost „obiect” de cult pe post de papușa îmbibata de „elixir d’amour”, un mit al catedrei universitare devenit stâlp de alcov în dramolete bulevardiere, sa vezi o reputata formatoare de personalitați bibliografice, glacial evaluator de modele cosmologice eminesciene, aproape de rolul Ziței lui Țircadau-Venturiano, al Vetei lui Chiriac-Titirca, de nu chiar al Sultanicai în varianta parodica a lui Caragiale, apoi cum sa nu te apuce amețeala?

Ai zice ca toate eroinele și pozele romantic-înflacarate care l-au preocupat pe D. Popovici și-au varsat puseurile egocentrice, narcozele maniacale, slabiciunile, ezitarile masochiste și labirintica retorica bovarica în ființa fiicei.

„Doamne, îl vreau cu disperare. Pe el sau moartea”. „Eu n-am știut iubi și tu nu m-ai știut învața sa te iubesc”. „Doamne, îl iubesc atât, încât aș vrea uneori sa-i sorb privirea, ca-n ochii lui morți sa nu mai dainuie decât chipul meu. M-aș încolaci, șarpe de gheața, în jurul gâtului lui și i-aș suge ultimul strop de sânge fierbine”,. „Nu vreau sa pierd fericirea aceea salbatic de frumoasa”. „Am început sa-i plâng în brațe. Tremuram toata”. „Am sa-l aștept zadarnic. Ah, dac-ar veni… Ah, blestemata-s! Dar daca nu va veni?” „Dar daca-și bate joc de mine? Dac-o face ca sa ma chinuie? Eu ma framânt pentru el și poate dumnealui viseaza la Lorelei”. „De ce-a facut-o? Ca sa ne joace pe amândoua? Daca își bate joc de mine? Nu, asta n-o cred”. „Suflete al meu, ce spini ar putea sa te sfâșie, umplând de sânge luminos întunericul din mine?” „Sunt atât de plina de poezia privirilor lui”. „Dragoste? Ce ridicul! Dracu’ s-o ia de viața. Ah, Doamne, de ce pedeapsa asta? Ce-am facut? Greșit-am oare fața de el? Nu. Nu merit toate astea”. „Viața atotputernica, ajuta-ma. Îl vreau”. „Oare nu-i sunt draga? Ce gust otravit are singuratatea!” „Sunt un om sfârșit. Acum știu ca singura realitate a vieții mele e el”.

Plus reacții și efecte blagiene precum: „A izbucnit în floare sâmburele de lumina din mine. Au plesnit solzii mugurelui aspru, întunecat. La început am simțit cântecul. Cântecul care m-a patruns toata, mi-a impregnat sângele, parul, mâinile, ochii. A izvorât de undeva din mine (…) Liviu, te iubesc (…) Brândușele sufletului meu, toata prospețimea voastra e pentru el, e a lui. Mi-s gândurile fierbinți și ruga aspra, crispata, Doamne, trebuie sa ma iubeasca, te rog. Îl aștept cu toate lacrimile sufletului meu”.

Iar dupa casatorie: „Mi-e sila. Sa plec. Nu-mi place cum ma iubește. Sunt un obiect legal în posesia lui”. „Ma simte uneori absenta sau ostila și nu înțelege. Iar eu nu pot sa-i spun ca am nevoie de dragostea lui, neliniștita și întrebatoare. Veșnic preocupata de mine, de echilibrul meu fragil”. „Trebuie sa încerc sa exersez singuratatea. Nu am voie sa-l țin legat de mine împotriva propriei lui dorințe subconștiente”. „Nu pot aștepta din parte-i o protecție viguros-masculina, pentru ca are o structura aproape feminina”.

Citate devastatoare, s-ar zice. Cum bine observa Carmen Mușat în postfața, „fire introvertita, pasionala, extrem de exigenta cu sine și cu ceilalți, cu o sensibilitate exacerbata și, tocmai de aceea, de o mare vulnerabilitate, Ioana Em. Petrescu este de o feminitate debordanta”. Surpriza tocmai de acum încolo începe.

*) Ioana Em. Petrescu, Jurnal. 1959-1990, ediție de Rozalia Borcila și Elena Neagoe, postfața de Carmen Mușat, Editura Paralela 45.

Dan C. Mihailescu
ZIARUL DE DUMINICA – PUBLICATIE A ZIARULUI FINANCIAR