Poveste slava cu iz american
„Clanul Lupilor” este exemplul perfect de film care nu stie ce vrea nici de la public, nici de la el insusi. Anuntat in prima instanta ca primul film de fantasy rusesc bazat pe istoria si cultura nationala sau prima poveste fantastica slava, filmul s-a laudat si ca fiind replica est-europeana a ecranizarii de mare succes „Lord of the Rings”. Inconjurat de atata verva etnica, prima asteptare care i se formeaza spectatorului in minte este aceea de a vedea un film original, de esenta tare, care sa aiba gustul acelor basme si legende rusesti de demult, fascinante si cutremuratoare.
Exista cateva secvente care demonstreaza ca s-ar fi putut si ca potential exista, incontestabil. Scena in care eroul principal isi rememoreaza aventurile tragice in timp ce, langa foc, o femeie fredoneaza un cantec subtirel are exact dozajul necesar de forta si duiosie, efecte speciale si naturalete, epic si liric pe care ti l-ai fi dorit de la intregul film. Dar inafara acestor mici nestemate, „Clanul Lupilor” capata pe alocuri eticheta de comedie penibila si de cele mai multe ori de copie a filmelor de la . Tocmai de aceea devine atat de surprinzator faptul ca s-a mizat pe originea si caracterul slav al povestii. E adevarat ca americanii detin parca anumite secrete cand vine vorba de filme de fantasy, dar parerea generala pare a spune ca o incercare originala n-ar fi suparat pe nimeni.
Povestea, bazata pe romanul scris de Maria Semyonova, este destul de incurcata si presarata cu suficiente elemente ca druizi, zeite, vrajitori, razboinici, printese, zane si tot felul de obiecte miraculoase pentru a te pierde de cateva ori in itele sale. Decorurile si costumele merita intr-adevar toata lauda, fiind probabil aspectul in care s-a concentrat cel mai mult acel caracter „adevarat” al cinematografiei rusesti.
Personajele isi adjudeca fiecare o portiune bine delimitata din poveste, fiind caractere-tip. Elen e mai degraba ideea de printesa, Caine-Lup e mai degraba ideea de erou si tot asa. Jocul actoricesc e fara cusur iar chipurile actorilor sunt intr-adevar „un deliciu vizual”. Desi nu ingana foarte multe lucruri pe tot parcursul filmului, Aleksandr Bukharov se achita excelent de rolul de razboinic cu inima blanda, greu incercat de „siretul destin”.
Sesizabila de la distanta este concluzia ca exista in spatele fimului o semi-obsesie de a scapa de eticheta filmelor rusesti greoaie si nedigerabile. Probabil de aceea „Clanul Lupilor” se impartaseste intr-o atat de mare masura de la valorile cinematografiei occidentale. A nu se intelege gresit: putini dintre noi sau poate chiar nimeni n-ar fi vrut sa aiba parte de acele filme care se fixeaza cincisprezece minute pe un pahar cu apa sau care reprezinta material doar pentru critici. Dar dupa „Eragon” si „Lord of the Rings”, o poveste slava care sa arunce o lumina noua asupra istoriei si miturilor est europene, rafinata si substantiala in acelasi timp, in culorile fascinante ale trecutului infrigurat ar fi fost un adevarat ospat pentru cinefili.