Piese româneşti

În baruri sau la Teatrul Naţional avem spectacole cu piese româneşti. Cum se vede dramaturgia contemporană pe scenele din Bucureşti, într-un articol de Cristiana Gavrilă. Este grav când aceste lucruri se suprapun până ajung să se confunde. Teatrul alternativ este o variantă satisfăcătoare pentru dramaturgii care încearcă să-şi împlinească textele şi să le verifice la public. Autorii de teatru au nevoie de orice variantă de contact cu publicul şi cu actorii, de la spectacole – lectură până la montări sau încercări de spectacol, fiecare etapă ajută la structurarea textului. Însă includerea dramaturgiei contemporane pe lista de priorităţi a teatrelor de repertoriu este un act de normalitate culturală. Dacă în urmă cu câţiva ani, textele contemporane româneşti erau o raritate pe scenele din Bucureşti, stagiunile recente au adus multe nume (majoritatea noi) în repertorii. De la starea de criză s-a trecut rapid la o “încurajare” aproape exagerată a dramaturgiei noi, uneori, fără criterii în alegerea textelor şi a dramaturgilor aleşi pentru a fi promovaţi.

În afară de spaţiile underground, nu foarte multe (Green Hours, Lăptărie, La Scena şi, mai nou şi mai rar, Muzeul Ţăranului), dramaturgilor contemporani li s-au deschis uşile şi spre spaţii instituţionalizate. Unele teatre chiar au declarat sprijinul unor astfel de proiecte. După succesul lui Tocilescu cu “Comedie roşie” de Constantin Turturică, în stagiunea trecută, Teatrul Naţional a avut o altă premieră pe un text contemporan, “Complexul România” de Mihaela Michailov (piesă premiată anul trecut la UNITER), iar pentru începutul stagiunii viitoare anunţă “Şapte dintr-o lovitură”(titlu provizoriu)de Lia Bugnar, o actriţă foarte activă ca dramaturg, care trece de pe scena underground spre teatre. Spectacole pe textele ei (pentru majoritatea semnează şi regia), găsiţi, în acest moment, în Green (“Stă să plouă”, “Fir’mituri”) şi la Teatrul Metropolis (“Jocul de-a adevărul”).

Teatrul de Comedie mizează pe Adrian Lustig. Se pare că autorul are vocaţie de comediograf, dacă ne gândim la cele trei piese, care i se joacă pe scena Comediei. Horaţiu Mălăele a montat “Nepotu”, Alexandru Tocilescu semnează regia spectacolului “Poker”, iar stagiunea trecută a avut loc premiera la “Clinica”. Tot aici, actorul Cornel Mimi Brănescu poate fi întâlnit în ipostaza de dramaturg cu “Dumnezeul de a doua zi” (text premiat acum doi ani la Concursul de Comedie).

Ana Maria Bamberger scrie piese de teatru pentru Olga Tudorache, iar ea face din fiecare dintre ele un magistral de actorie. Această relaţie dramaturg – actor este esenţială în spectacolele care rezultă. Dacă vă faceţi rezervare din timp, puteţi asista la un astfel de experiment pe scena ArCuB-ului, la cel mai nou spectacol al Olgăi Tudorache, “Portretul Doamnei T”, la Naţional în “Noiembrie” şi la Teatrul Metropolis în “Peşte cu mazăre”.

Teatrul Foarte Mic avea un bogat repertoriu pe texte contemporane (Peca Ştefan, Gianina Cărbunariu, Ştefan Caraman, Vera Ion, Maria Manolescu, majoritatea reprezentanţi ai proiectului DramAcum). Dacă putem vorbi de o generaţie în ceea ce-i priveşte pe aceşti tineri, ar trebui semnalat interesul lor pentru teatrul de inspiraţie socială (un fel de teatru documentar). Tinerii noştri “furioşi” au adus strada pe scenă şi uneori i-au adăugat un mesaj coerent. Alteori se pierd în “nonconformism” şi limbaj teribilist (motivat sau nemotivat). Dacă vă interesează acest gen de teatru şi dacă stagiunea aceasta, teatrul nu intră în renovare (aşa se zvoneşte), puteţi vedea şi spectacolele lor.

În acest moment, dramaturgia contemporană românească arată foarte pestriţ pe scenă. Dar cel puţin se vede. Chiar dacă nu putem vorbi despre un mare spectacol pe un text contemporan sau despre revelaţia unui mare dramaturg, nici noi şi nici ei nu ne putem plânge că suntem privaţi de producţii după astfel de texte.