Phoenix, condamnati sa-si poarte crucea

Motto:
Fie sa renasca numai cel ce har
Are de-a renaste curatit prin jar
Din cenusa-i proprie si din propriul scrum
Astazi ca si maine, pururi si acum!

Urmaresc cu mare interes evolutia formatiei Phoenix, poate si pentru faptul ca fac parte din generatia care ii asculta in camin, in studentie, pe ascuns, de teama turnatorilor Securitatii. Incerc sa nu ratez nici un concert de-al lor si nu contenesc sa ma mir de forma din ce in ce mai buna in care se afla si de dragostea cu care ii copleseste publicul.

Dupa cum o pornisera lucrurile imediat dupa marea intoarcere a fugarilor din Occident, credeam ca Phoenix vor ramane o legenda si atat, un nume care odinioara a fost mare, o trupa care ne-a mai indulcit amarul in vremea comunistilor dar care atunci, la inceputul anilor Â’90, nu se mai regasea, era o umbra palida a ceea ce fusese.

Inainte de revolutie, Phoenix erau idolii studentilor, care le ascultau muzica la chefuri, in Preoteasa sau la statia de radioficare din Regie, unde curajosii din ING le difuzau muzica, pe barba lor, avand totusi grija sa nu pomeneasca numele „tradatorilor” care parasisera „raiul” comunist pentru a se refugia in „putredul” Occident.

De multe ori se iscau discutii aprige pe tema plecarii lor in Germania fara a-l lua si pe Mircea Baniciu, se adunau cu greu de la parinti informatii privind istoria trupei sau anul de izolare benevola petrecut in munti pentru a compune Cantafabule, scotocitul prin vinilurile celor mai in varsta pentru a da de albumele lor era un adevarat sport national.

Erau iubiti pentru muzica lor, erau adulati in lipsaÂ… si tocmai de aceea cariera singurului membru al trupei care ramasese sa indure alaturi de milioanele de romani mizeriile comunismului aparea ca dezamagitoare.

Eu (si asemeni mie multi din generatia mea) l-am judecat destul de aspru pe Baniciu: desi il admiram pentru ca ramasese in tara si cumva ne transmitea un mesaj de incurajare (daca eu rezist, rezistati si voi!), nu treceam cu vederea faptul ca muzica pe care o canta acum era comerciala si era idolul adolescentelor romantice, ca vocea lui incepuse sa dea rateuri serioase, ca aparitiile lui pe scena erau uneori dezastruoase.

In Â’89, putin inainte de revolutie, mi-am zis ca s-a sfarsit cu el: aparuse la un concert in Casa Studentilor Grigore Preoteasa bine aghezmuit, vocea nu-l mai asculta deloc, parea ca uitase pana si versurile, se ingrasase si parea oarecum absentÂ… noroc cu studentii care cantau in locul lui piesele Phoenix. Pentru ca Baniciu, cel putin in mediu studentesc, avea curajul sa le cante.

Apoi a venit revolutia si o data cu ea, marea intoarcere in tara a idolilor-fugari. Mi se parea logic ca trupa sa se reuneasca si sa tina o serie de concerte in toata tara- doar ne erau datori! Insa logica e una, tensiunile dintre Nicu Covaci si Mircea Baniciu, despre care auzisem vag, erau altceva.

In loc de un nou inceput au urmat cativa ani de cautari sterile pentru o alta componenta a trupei, tot felul de experimente muzicale nereusite, concerte ce se anuntau grandioase dar din care lipsea ceva, albume care se voiau originale cu tot dinadinsul dar care erau lipsite de stralucire.

Era clar, Phoenix era in impas, cercul nu era inchis, pentru ca trupa nu reusea sa se inchege din nou in jurul lui Covaci: multi ani a lipsit vocea lui Baniciu, prinsa in ciripiturile Pasarii Colibri, o perioada a lipsit si Kappl, doborat de boala, Tandarica parea prea prins de proiectele sale.

Perioada asta de zbucium pare sa-i fi inteleptit. Mircea Baniciu si-a revenit treptat, vocea a inceput sa-i sune din ce in ce mai bine si nu s-a mai urcat pe scena ametit de bautura, Nicu Covaci s-a concentrat mai mult pe piesele vechi, incercand sa le dea un alt aranjament, mai modern, care sa-i atraga si pe cei mai tineriÂ…si nu se stie cum, poate ca impinsi de public, poate intr-o sclipire de luciditate, securea razboiului a fost aparent ingropata iar Phoenixul a renascut, din propria cenusa.

Desi Baniciu si Covaci schimba intepaturi pe scena la fiecare spectacol, ei canta impreuna. Nicu Covaci, Mircea Baniciu, Josef Kappl, Ovidiu Lipan Tandarica si Mani Neumann (cei pe care ii coopteaza temporar sa cante langa ei nici nu mai conteaza prea mult in ecuatia trupei) ridica in picioare sali arhipline, ii fac sa cante laolalta pe copiii de 8-9 ani, pe adolescentii cu plete, pe oamenii asezati, de 30-40 de ani, dar si pe cei cu par alb, electrizeaza multimi asa cum la noi nu reusesc sa o faca decat Iris.

Phoenix sunt condamnati sa fie impreuna: de data asta publicul a simtit mai bine decat ei care este calea de urmat, care este formula potrivita. Cei cinci au invatat, de cand canta din nou impreuna, sa se suplineasca si sa-si paseze unul altuia intaietatea, asa cum s-a intamplat la concertul de vineri, 21 octombrie, de la Sala Palatului.

Nicu Covaci a urcat pe scena foarte ragusit, provocand un moment de panica si de stupoare in randul publicului. Phoenix fara Baniciu am mai auzit, dar Phoenix cu un Covaci ragusit?!

Ei, un Covaci ragusit face 3 bisuri daca e ajutat de restul trupei; un Covaci ragusit care incearca sa cante vocal e si mai iubit de public, care ii trece cu vederea falseturile din Balada lui Porumbescu si influentele prea puternice de la Van Hallen si Yngwie Malmsteen ce se aud pe noul album; un Covaci ragusit e mai uman si mai dispus sa se bazeze pe Baniciu in cadrul trupei.

Si daca ceva mai sus va spuneam ca Phoenix sunt condamnati sa cante impreuna, ei mai sunt condamnati sa-si poarte o cruce: cea a valorii pe care au atins-o in anii Â’60-Â’70. Indiferent ce ar compune, nu au cum sa treaca de nivelul din acei ani, este un prag pe care nu-l vor mai depasi vreodata; pentru acele vremuri ei erau inovatori, avangardisti!

Publicul asculta cu condescendenta noile cantece ale trupei, rezista cu stoicism la fiecare concert la improvizatiile din Ciocarlia si Balada lui Porumbescu (unui copil ii mai faci si unele mofturi, nu-i asa?!), insa tot melodiile vechi sunt cele care ridica sala in picioareÂ…Esti tentat sa spui ca muzica e ca vinul: cu cat mai veche, cu atat mai buna.

Phoenix au intrat in legenda, in anii Â’60; dar renasc la fiecare concert, precum pasarea al carei nume il poarta, „din cenusa-i proprie si din propirul scrum”Â…

Francisca Rus