Phil Collins Live

M-am gandit ca, nefiind un fan al lui Phil Collins, experința de-a asista la un concert de-a lui ar putea fi dureroasa. Din fericire, n-a fost așa.

Ajunsa printr-o întamplare fericita în zona VIP a hangarului de 8000 de locuri de la Romaero Baneasa, la doar doua scaune de premier și de soția lui (deși singurul avantaj pe care parcela snoaba ți-o oferea era vizibilitatea mai buna, scaunele de plastic legate între ele fiind aceleași peste tot), m-am gasit în situația de-a nu avea de ales: am hotarat sa ma bucur de concert. Lucru care-a fost mai ușor decat mi-aș fi imaginat. Pentru ca Phil, ceva mai chel, dar nu foarte diferit de cel de acum, sa zicem, 10 ani, n-a facut nici un pas greșit.

A intrat pe scena cam la fix și-a început în forța, cu minute întregi de batai înverșunate în tobe, afișand o grimasa care parea ca precede un atac de cord (la urma urmei, se apropie binișor de 60).

Dar Collins s-a dovedit un cvasi-pensionar hiper energic, dand clasa la orice derivat adolescentin Atomic/MTV. Timp de doua ore a cantat impecabil, cu o voce care nu i-a obosit nici o secunda, parand ca face cel mai natural lucru din lume, facandu-ma sa ma gandesc amar ce trist e ca la noi a devenit o performanța sa canți live doar o piesa. Ma rog, m-am oprit repede din a mai face vreo comparație.

Daca ar fi sa adun impresiile mele în doua cuvinte, ele ar fi: profesionalism impecabil. Asta însemnand un sunet pulverizator, o scena gigantica, un joc de lumini extravagant și un ecran imens cu niște visuals care variau de la imagini futuriste, la unele din comediile mute burlești.

Un show ireproșabil care nu a presupus vreun striptease sau vreun șarpe boa încolacit cine știe pe unde (slava domnului: media de varsta a celor de pe scena era cam de 50; acest gen de ridicol îi e rezervat, de acum, doar Madonnei). Nimeni nu se aștepta la așa ceva.

Toata lumea spera la o supradoza de good old Phil și hiturile sale aflate în playlist-ul etern de la EuropaFM. Ceea ce-a avut din plin. Plus nițica auto-ironie, comunicare cu publicul, pitoresc: trupa era o adunatura de personaje colorate, cu niște suflatori scuzi și mustacioși care pareau catapultați de pe o plaja din Hawaii și un moșotei la chitara bass care parea bunicul sihastru al barboșilor de la ZZ Top.

Citește mai multe despte Phil Collins numai în