Pentru câțiva dolari în plus…

A devenit un soi de moda sa-l omagiezi pe Sergio Leone în ultima vreme… Mexicanul Robert Rodriguez a încheiat trilogia burrito cu „Once Upon a Time in Mexico”, un gest simpatic, dar rezultatul, deși aratos, n-avea nimic din grandoarea sau stilul seniorului. Americanul Quentin Tarantino a împanat Kill Bill cu citate vizual-auditive din Leone, dar filmul era o minune și fara. Spaniolul Alex De La Iglesia s-a plimbat frumușel pâna la Almeria și a savârșit 800 de gloanțe, o reverența emoționanta vazuta la noi pe HBO și mai recent în festivalul european, din pacate trecuta cu vederea de cei mulți. Ei, olandezul Jan Kounen (care nu-i deci nici belgian și nici francez) are și el ceva de spus pe tema asta, numai ca povestea lui e mai complexa și are multe aspecte.

Jan Kounen e un individ blond, timid și foarte talentat, care o buna bucata de vreme s-a ocupat cu videoclipuri, cu publicitate și cu scurt-metraje. Primele i-au oferit un statut, celelalte un nume iar ultimele („Gisele Kerosen”, „Vibroboy”, „Le dernier chaperon rouge”) o oareșce celebritate, în anumite cercuri. Debutul în lung-metraj a venit în 1997, sub forma unui Dobermann turbat, agitat, infatuat, a carui violența stilizata și cu aer de BD i-a amuzat pe unii și oripilat pe ceilalți, dar n-a lasat pe nimeni indiferent. Șapte ani mai târziu, sa spui ca aștepți noul Jan Kounen cu sufletul la gura era un eufemism…

„Blueberry”, adaptarea benzii desenate omonime semnate Moebius, trebuia sa se cheme inițial „Muraya – L’experience secrete” de Mike Blueberry, iar în rolul principal ar fi trebui sa-i admiram fie pe Val Kilmer, fie pe Benicio Del Toro. Kounen l-a preferat însa pe amicul Vincent Cassel (aka Dobermann și bun prieten cu Mathieu Kassovitz), i-a convins pe producatori sa-l lase sa filmeze în Mexic și la Almeria, a adunat o distribuție eclectica (Juliette Lewis, Geoffrey Lewis, Michael Madsen, Tcheky Karyo) și dupa controverse, furtuni, amânari, refilmari mai mult sau mai puțin publice… voila! O experiența unica, un western mistico-metaforic care nu se poate descrie în cuvinte, o porție de spaghetti a la LSD, un (trip” inedit dar, vai!, prea ermetic, în fine, unul din cele mai stranii filme vazute vreodata. La cinema.


Andrei Cretulescu