Pe nervii Securitații (II)

Clnd bieții redegiști au avut acces la dosarele STASI, dincolo de șocul produs de revelația unor colaborari prea puțin presupuse (cazul Christa Wolf, Stefan Heym în anturajul lui Markus Wolf, cam ca Bohumil Hrabal la cehi), cea mai mare consternare a produs-o situația soției care și-a turnat ani de-a rlndul soțul „pentru binele lui și al copiilor noștri”.

Ma întreb daca în cazul Aurorei Gavrilescu se va înregistra altceva declt recenzia de fața… Dar sa ne reamintim biografia personajului nostru*.

Vasile Gavrilescu, romln nascut în 1937 pe teritoriul bulgar, la Silistra, este condamnat în 1958 la 22 de ani pentru „uneltire contra ordinii sociale”. Organizase și instigase la subversiune un grup de 18 tineri. Beneficiaza de grațiererea „politicilor” din 1964, pentru ca un an mai tlrziu sa treaca Dunarea clandestin la slrbi, fiind returnat și condamnat la șapte ani închisoare corecționala. „Frontieristul” anarhist va fi eliberat în 1968 „prin obținerea condiționalului”, faclnd apoi obiectul multor dosare de urmarire informativa sub consemnele „Calatorul”, „Ganescu” și „Liliacul”.

Conținutul acestor dosare, procurate de la CNSAS și punctate cu extrase din jurnalul autorului, compune acest volum de-o surprinzatoare densitate.

În 1969, la 32 de ani, din care zece irosiți în pușcarie, electricianul Vasile Gavrilescu își inventariaza soluțiile de supraviețuire: divorțul („Dar am un copil de care ma simt responsabil. A fugi înseamna a repeta greșeala tatalui meu”), continuarea studiilor („Ideea o resping ținlnd cont de inadaptabilitatea firii mele”), „o noua evaziune peste granița”, sa scriu „avlnd convingerea ca scrierile mele, total neconvenabile ideologiei comuniste, nu vor vedea niciodata lumina tiparului”, sinuciderea („Tot ce a fost de tradat s-a tradat, tot ce a fost de cumparat s-a vlndut, lașitațile s-au generalizat”), desavlrșirea ca autodidact cu „prețul însingurarii”…

Dintre toate va alege scrisul cu înverșunare (romanul sau va fi ani și ani obsesia ofițerilor Gheorghe Lungu, Constantin Iovan, Robert Obradovici, Gheorghe Vlad, Nicolae Florea ș.a.), harțuirea reciproca, jocul de-a praștia cu Securitatea, apoi depunerea manuscrisului la Ambasada SUA (4 apr. 1975, consul fiind William Perkins jr.) și în final stabilirea la Paris, împins, ce-i drept, și de Instituția care avea sa ofteze eliberata: „Auzi, ma! exclama colonelul Lungu. Înainte de-a deveni tu parizian trebuie sa știi ca s-a luat hotarlrea de sus sa ne cam scapam de aștia ca tine. Pe cine puteam eu sa pun în capul listei la Craiova, daca nu pe tine? Pe cine aveam noi mai cu moț și al dracului…?”.

Între acestea, un episod cu totul ciudat, ramas în ceața suspiciunii: la p. 282, fara a se preciza anul (cred ca 1978), autorul își descrie noua trecere frauduloasa la slrbi, de la Kladovo plna în lagarul de refugiați de la Treiskirchen, în Austria, de unde… se va întoarce de bunavoie la Craiova! Evident ca prietenii „m-au considerat nebun”, „mi-au fost atribuite ceva grade și funcții secrete”, ori „banuiala unora ca am stat închis la un spital de profil”.

Cum sa nu fii considerat la Paris agent de influența, mai ales clnd la p. 405 ni se furnizeaza lucratura colonelului Alexei Ștefan, o anonima destinata lui Dan Cernovodeanu, fost codeținut stabilit la Paris, „în vederea compromiterii lui Gavrilescu Vasile”?

Tot fara menționarea anului este și prima plecare în Franța („Vor sa scape de mine, s-au convins ca nu pot fi influențat pozitiv, nu intenționez sa ramln definitiv în Occident. Parca tot mai frumos ar fi sa stau acasa la mine, dar sa-mi apara carțile în Franța”). Dezordinea redactarii e surprinzatoare. Și riscanta.

Indiferent ce s-ar putea spune, impresionanta este plnza de paianjen fara de fisura care l-a înconjurat pe acest om, de la soția informatoare, la elevii de liceu (Doru Boboc) deja racolați și infiltrați în anturajul electricianului-prozator-sculptor, plna la prieteni buni, precum Ilie Tudor (informatorul Ion Gheorghe), tatal artistului Tudor Gheorghe (pp. 41, 124, 128) și la misterioșii Andreea (profesor în Craiova, vorbitoare de cinci limbi, descendenta dintr-o mare familie de moșieri) și „Iliescu”, bucureșteanul, treclnd prin Adrian Dohotaru, prins aici cam aiurea, cred eu, la insectar. Dohotaru avea sa fie reporterul de la „Flacara” care se însarcinase cu povestirea episodului slrbo-austriac al personajului nostru (pp. 311, 316).

Cu o soție care declara senin ca „de un an de zile el n-a mai pus mlna pe mine, de altfel nici nu l-aș lasa. Soțul meu a studiat toate posibilitațile pentru plecarea sa din țara”, cu o armata de vecini care de care mai dispus a-l vinde (p. 42 ș.u.), urmarit în permanența („Din filaj rezulta ca frecventeaza ștrandul și face antrenament de înot, schimba des locul de munca”) și cu manuscrisul sustras și citit profesionist de profesorul I. Traistaru la solicitarea Securitații (v. referatul la p. 369 ș.u.) – e de la sine înțeles exasperarea rece a autorului: „S-a creat un vid artificial în interiorul caruia voi fi obligat sa traiesc”.

Cine – ce va învața din tristețea colerica a acestui destin de urmarire informativa? Morala fabulei a tras-o chiar autorul, clnd spune: „Prostia chemata sa conduca destinele unui popor gata întotdeauna sa-și sarbatoreasca propriile înfrlngeri”.

*) Vasile Gavrilescu, Liliacul, Editura Antim Ivireanul, Rm. Vâlcea, 2004, 412 pag

Dan C. Mihailescu
ZIARUL DE DUMINICA – PUBLICATIE A ZIARULUI FINANCIAR