Pe 25 aprillie 2014, creștinii prăznuiesc Izvorul Tămăduirii
Izvorul Tămăduirii, sărbătoare închinată Maicii Domnului, este prăznuită anul acesta pe 25 aprilie. Nu are data fixă. Ea este trecută în calendar în vinerea din Săptămâna Luminată, prima după Sfintele Paști.
La originea acestei sărbători se afla o minune petrecută în apropierea Constantinopolului. Potrivit Tradiției, un orb a primit vederea după ce s-a spălat cu apa unui izvor din jurul acestui loc. Orbul ajunge la izvor datorită împăratului Leon (457- 474), pe atunci neîncoronat, care împlinește descoperirea făcută de Maica Domnului: „Nu este nevoie să te ostenești, căci apa este aproape. Pătrunde, Leone, mai adânc în pădure și, luând cu mâini apa tulbure, potolește cu ea setea orbului și unge cu ea ochii lui cei întunecați”.
Mai târziu, când Leon ajunge împărat, ridica pe locul unde s-a petrecut minunea o biserică cu hramul „Izvorul Tămăduirii”. Aici primește vindecare de o boală grea și împăratul Justinian (526-575), care ridica drept mulțumire o biserică și mai mare. Biserica zidită de împăratul Justinian a fost distrusă în anul 1453, de turci.
Izvorul tămăduirii din timpul lui Leon se păstrează și în zilele noastre. Credincioșii care merg la Istanbul (numele nou al vechii cetăți a Constantinopolului), se pot închina în biserica Izvorului Tămăduirii. Actuala construcție este din secolul al XIX-lea, dar la subsolul acesteia se afla un paraclis din secolul al V-lea, unde există izvorul cu apa tămăduitoare din trecut.
De Izvorul Tămăduirii se sfințesc apele
De Izvorul Tămăduirii, se sfințesc apele, slujba cunoscută sub denumirea de Aghiasma Mică. Termenul „aghiasma” vine de cuvântul grecesc „aghiasmos”, care își are originea în cuvântul „aghios”(sfânt). „Aghiasmos” se poate traduce și că slujba de sfințire, dar și ca apa sfințită. Astfel, atunci când spunem „voi face o aghiasma”, înțelegem slujba, iar când spunem „voi bea un pic de aghiasma”, ne referim la apa sfințită.
În această zi, în unele zone ale țării, tinerii adolescenți fac legământul juvenil. Acest legământ se făcea, cu sau fără martori, în casă, în grădini sau în jurul unui copac înflorit. Tinerii treceau prin mai multe momente rituale prin care făceau jurământul respectiv: pronunțarea cu voce tare a jurământului, schimbul colacului și al altor obiecte cu valoare simbolică, de obicei o oală sau o strachină din lut, însoțite întotdeauna de o lumânare aprinsă, îmbrățișarea frățească, ospătarea cu alimente rituale și dânsul.
În unele zone etnografice, ceremonia se repetă anual, la aceeași dată, până la intrarea în joc a fetelor însurățite și băieților înfărtățiți. Persoanele legate, veri, văruțe, surate, frați de cruce etc., se întâlneau anual sau, după căsătorie, la Rusalii. După încheierea solemnă a legământului, copiii și apoi oamenii maturi își spuneau până la moarte surată, vere, fârtate, verișoara și se comportau unul față de altul că adevărați frați și surori: se sfătuiau în cele mai intime și grele probleme ivite în viață, își împărtășeau tainele, nu se căsătoreau cu soră sau cu fratele suratei sau fârtatului, se ajutau și se apărau reciproc până la sacrificiul suprem.
Sunt însă și persoane care susțin că termenul „aghiasma” vine de la „iazma”. În DEX, cuvântul iazma, iezme, cu sensul de „arătare urâtă și rea, nălucă, vedenie”, este indicat că și în DLR, cu etimologie necunoscută. În sprijinul acestui punct de vedere s-a oferit următoare explicație: atunci când preotul sfințește apa, la sfârșit, cântă troparul: „Mântuiește, Doamne, poporul Tău, și binecuvântează moștenirea Ta, biruința binecredincioșilor creștini asupra celui potrivnic dăruiește, și cu crucea Ta păzește pe poporul Tău„. Când se cântă troparul, preotul stropește pe credincioși în cele patru puncte cardinale cu apa sfințită, spre alungarea „celui potrivnic”, adică a celui rău, a celui urât, care este nălucă, vedenie rea, satana. De la acțiunea stropirii cu apa sfințită și rostirea cantării ei, s-a reținut în popor scopul urmărit prin aiasma – aiazma – iazma, de a alunga „arătarea urâtă și rea”, adică duhul cel rău, satana.
Izvoare tămăduitoare la noi în țară
Maica Domnului a dăruit și poporului român izvoare tămăduitoare. Unul din acestea se afla la Mănăstirea Ghighiu din județul Prahova, la mai puțin de 5 km de municipiul Ploiești. Potrivit Tradiției, episcopul sirian care a adus icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului în această mănăstire (1958), a cerut iertare Fecioarei pentru că a luat icoana din locul în care se afla, iar a doua zi, în locul în care s-a rugat, a apărut un izvor tămăduitor.
Un alt izvor cu apa vindecătoare se afla la Mănăstirea Dervent. Tradiția spune că acest izvor a țâșnit din locul în care Apostolul Andrei a împuns piatra cu toiagul.
Alt loc binecuvântat cu apa tămăduitoare este izvorul de la Mănăstirea Horaicioara din județul Neamț. Acest izvor a fost descoperit acum un secol, datorită rugăciunilor monahilor către Maica Domnului de a le dărui un izvor mai aproape de mănăstire. El izvoraște de sub muntele Feriga și se afla la 50 m de biserica mănăstirii.
Nu trebuie uitate izvorul de la Mănăstirea Cetățuia Negru Vodă, din județul Argeș și cel de la Biserica Greacă din Brăila, descoperit în anul 1863, în vremea efectuării unor lucrări de construcție la sfântul lăcaș.
Izvorul Tămăduirii în iconografie
În icoana sărbătorii Izvorul Tămăduirii, Maica Domnului și Hristos se afla într-un bazin asemănător cu o cristelniță, vasul în care primim Taina Botezului. Fecioara Maria este reprezentată cu mâinile înălțate, semn al rugăciunii, iar Mântuitorul binecuvântând cu ambele mâini, ca răspuns al rugăciunilor maicii Sale. Din bazin izvoraște apa care are darul tămăduirii bolilor sufletești și trupești.
Aceasta icoană exprima ideea că Fecioara L-a născut pe Hristos, Care este Dătătorul apei vii a Duhului. De altfel, însuși Hristos i-a spus femeii samarinence: „De ai fi știut darul lui Dumnezeu și cine este Cel ce zice ție: dă-mi să beau, tu ai fi cerut de la Dansul și ți-ar fi dat ție apa vie” (În. 4, 10; În. 7, 38).