Patimile lui Terry

Întotdeauna trebuie sa vezi „the bright side of life”. Exemplu perfect – Frații Grimm, ultimul opus al inclasabilului Terry Gilliam nu-i perfect. Dar este, precum am spus, un film de Gilliam iar asta înseamna o producție mai dureroasa decât chinurile facerii, mai istovitoare decât bolovanul lui Sisif și mai nebuneasca decât orice nebunie pe care și-ar putea-o imagina cineva. Altfel spus, un eveniment.

Când spui Gilliam și ești cinefil, zâmbești. Când spui Gilliam și ești producator, arați de parca ai mâncat mere padurețe. Omul vrea libertate creatoare, final cut, finaluri sumbre (Brazil) – adica box office modest. Și nu s-a dezis nici la Grimm. În consecința – cearta cu Miramax, plecare furtunoasa de pe platou (timp în care „a tras” un Tideland mititel), revenire, finalizare film cu libertate creatoare și final cut dar cu un final atipic Gilliam și prea mult CGI. Adica mai spre Perrault decât spre Hoffman…

Când spui Gilliam și ești informat, presupui din start ca filmul a avut belele („vezi” The Man Who Killed Don Quijote, decedat prematur). De la scenariul refuzat de Writer’s Guild și înregistrat nu Gilliam&Grisoni ci „Dress Pattern Makers”, trecând prin Nicola Pecorini, directorul de imagine, dat afara de Weinstein Bros. și ajungând la (se pare) o fabuloasa și costisitoare scena de deschidere care, din rațiuni de eclipsat restul filmului, a trebuit sa fie taiata, Gilliam a avut constant dureri de cap.

Când spui Gilliam și ești fan, te aștepți sa vezi nebunii frumoase (decoruri pline de creativitate și imaginație – padurea fermecata și referințe mai mult sau mai puțin subtile- Scufița virgina, padurarul dubios de… lup sau Cenușareasa, adica doi frați puși pe frecat podele) și nebuni frumoși – suedezul Peter Stormare jucând un italian ciudat și belicos sau britanicul Jonathan Pryce pe post de nobil francez, estet și psihopat. Așteptarea merita.

Dar filmul nu e perfect. Scenele nu sunt foarte legate, actul trei e cam facut pe fuga și, de la început și pâna la final, nu știi daca frații Damon și Ledger sunt doar doi hoțomani, doi mascarici tâmpiței sau doi veritabili juni romantici. Dar, daca mergeți la cinema, ceea ce e imperios necesar, probabil ca veți hotarî și singuri…

Andrei Cretulescu