Parson Russell și Jack Russell Terrier

Iata doi mici Terrieri care, pe parcursul ultimilor ani, au creat multa zarva și multe dispute în jurul lor. Apreciați timp de peste un secol pentru performanțele lor la vânatoare, o data intrați în atenția publicului s-au dovedit a fi și buni câini de companie, s-au „fofilat” în apartamentele și sufletele noastre.

În 1990, era recunoscut oficial Parson Jack Russel Terrierul. Dupa zece ani, și rasa și denumirea (!) au fost scindate în doua. Au rezultat doua rase foarte asemanatoare: Parson Russell – cel mai înalt din ei, și Jack Russell – cel mai mic și cu labe ceva mai scurte.

Deveniți vedete ale unor filme, seriale și spoturi publicitare, aceasta notorietate a atras multe necazuri, deoarece majoritatea cațeilor mediatizați sub denumirea Jack Russell au prea puțin în comun cu vreuna dintre cele doua rase, fiind mai degraba niște metiși dragalași.

Scriitorul latin Arian, în cronicile sale privind cucerirea Britaniei de catre romani (mai ales în volumul Cinegetica, anul 55 î.Hr.), povestea despre niște câini mici, pe care îi numea agassini. Aceștia erau necunoscuți romanilor în acea epoca, Arian scriind ca baștinașii îi foloseau pentru vâ-narea animalelor care se ascundeau în vizuini subterane. Despre agassini pomenește și poetul Ossian, trei secole mai târziu, în lucrarea De venatione, și, din descrierea pe care le-o face, re-cunoaștem clar tipul Terrier.

Cu timpul, „difuzați” de catre romani, apoi și de catre normanzii care au cucerit Anglia, agassinii populeaza întreaga Europa occidentala și centrala. Dar fara a fi prea mult bagați în seama, timp de peste un mileniu. Prin secolul al XV-lea, o data cu Renașterea, lucrurile au început sa se mai schimbe. Doctorul Caius (pseudonimul lui John Keis, „omul de știința” de la curtea reginei Elisabeta I), în cartea sa De canibus Britannicus (1570), este autorul uneia dintre primele descrieri ale Terrierilor.

Despre acest tip de câine, numit de el Terrar, Caius scrie: „vâneaza vulpea și jderul, dar și alte feluri de animale daunatoare, intrând și sub pamânt dupa ele; acolo, ori le prinde cu dinții lui puternici și le târaște afara, ori le face sa iasa prin cealalta gaura a galeriei, nimerind în lațul sau în plasa vânatorului.” Terrar provine, cu siguranța, din latinescul terra, adica pamânt.

Denumirea Terrier, întâlnita ceva mai târziu, este preluata din limba franceza, în care acest cuvânt înseamna vizuina subterana. În condițiile în care acești câini erau raspândiți și în Europa continentala, ramâne aproape un mister de ce numai insularii s-au preocupat de creșterea și selecționarea lor. Rezultatul: numeroasa și minunata familie a Terrierilor. Și aproape nimic nu este astazi mai british decât un Terrier…

Începând cu secolul al XVII-lea, vânatul mare devenea din ce în ce mai rar pe teritoriul insulelor britanice, așa ca nobilii, pentru a-și învinge plictiseala, au fost nevoiți sa caute alte „distracții”. Cerbii și mistreții fiind aproape disparuți, marile cavalcade în cautarea și fugarirea a „ceva de omorât” s-au transformat în fox-hunting, adica o cursa de viteza cu obstacole, între „cumatra vulpe” și haitele de câini. Dar vulpea era și rapida și isteața, reușind de cele mai multe ori sa se puna la adapostul vizuinii subterane.

Era clar ca haitele de copoi trebuia „dotate” și cu Terrieri, suficient de rapizi și având picioare lungi, pentru a ține pasul cu ceilalți, dar destul de mici ca sa încapa în galerii. Și suficient de nebuni încât sa se lupte cu vulpea în propria ei vizuina! Cam acestea au fost motivele care au dus la „fabricarea” câinilor de tipul Jack Russell Terrierului.

Selecția lor a început pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea și a fost opera maeștrilor de vânatoare de la curțile nobililor englezi. Prima dovada scrisa a existenței acestui tip de câine i se datoreaza unui anume Peter Beckford, care, cu puțin înainte de 1800, scria în memoriile sale ca avea niște Terrieri pentru vulpi, de culoare negru cu alb. „Selecționerii” vremii au împe-recheat Vechiul Terrier Englez black and tan, cu Beagle, cu Teckel, cu un Terrier englez alb și cu stramoșii Bull Terrierului. Culoarea dominanta a „produsului” era alba, pentru a fi ușor de reperat în teren și pentru a nu fi confundat cu vulpea de catre haita furibunda de Fox Hounzi.

Sporting Parson sau Pastorul Vânator
Englezul John Russel, pastor anglican (reverend) nascut 1795, a primit parohia Swimbridge, din comitatul Devon. În paralel cu activitațile impuse de angajamentul fața de Biserica, pastorul era un talentat calareț și mare amator de vânatoare. Înca din adolescența, pastorul fusese pasionat de Terrieri, pe care apoi a început sa-i creasca și sa-i selecționeze dupa propriile lui criterii, axate în special pe aptitudinile de vânatoare. Cu timpul, pasiunea lui pentru vânatoarea de vulpi, pentru câinii gonitori și pentru Terrieri a devenit legendara, Russell fiind supranumit Pastorul Vânator (Sporting Parson).

Lucrarile de specialitate amintesc uneori despre Trump, o femela de talie mica (alba și cu „ochelari” maro), care semana foarte mult cu Fox Terrierii din acea vreme. Despre ea se spune ca John Russell a cumparat-o în 1819 și a stat la baza liniilor din crescatoria pastorului. Russell însuși (caruia prietenii îi spuneau Jack) o descria pe Trump drept un câine cu par stufos, ideal pentru a o proteja de umezeala și de frig, cu picioare drepte și cu o structura generala „care denota curaj și rezistența”.

Reverendul a facut diferite încrucișari între Terrierii englezi de tip Fox existenți în acea perioada, reușind pâna la urma sa obțina modelul de câine pe care și-l dorea. De fapt, mai bine ar fi sa spunem modelele de câini… Și aceasta pentru ca, în activitatea de chinolog și crescator a reverendului Russell s-a petrecut ceva greu de înțeles.

El a fost unul dintre cei care au fondat, în 1873, Kennel Clubul Englez, deci era puternic „ancorat” în chinologia oficiala. În anii care au urmat, el s-a remarcat ca fiind unul dintre principalii „selecționeri” ai Fox Terrierului cu Par Sârmos, încapațânându-se sa creasca, sa perfecționeze, sa standardizeze și sa popularizeze varietatea cu blana sârmoasa, într-o perioada în care acest tip de blana era considerat vulgar, foarte apreciat fiind modelul cu par neted. Din acest motiv, este acum considerat „parintele” Foxului Sârmos. Totodata, liniile de sânge ale pastorului se gasesc și baza pedigreelor multor Fox Terrieri cu Par Neted.

În paralel, el a continuat sa creasca și tipul mai vechi, „neșlefuit”, de Fox, acela despre care vorbeam mai înainte și care era modelul lui preferat de câine de vânatoare. Atâta doar ca respectivii câini de vânatoare, mai rustici și mai butucanoși decât noii Fox Terrieri, și-i creștea pentru propria lui placere și nu-i ducea niciodata în expoziții. Pentru ca liniile lui de vânatoare erau excelente la lucru, tipul respectiv s-a raspândit între pasionați și a început sa fie numit Terrierii Pastorului Jack Russel, adica Parson Jack Russell Terrieri (în engleza, parson înseamna pastor sau reverend).

Este adevarat ca, la un moment dat, Russell a contribuit direct la redactarea Standardului noii rase care îi purta numele, dar ulterior a lasat totul balta și a renunțat sa-și mai înscrie la Kennel Club propria rasa, considerând ca la un bun câine de vânatoare „frumusețea” vine mult în urma aptitudinilor de lucru! Și așa s-a produs bizareria pe care v-o anunțam: un om a intrat în istoria chinologiei drept „autorul” a doua rase, care astazi îi poarta numele, deși el nu s-a ostenit sa le promoveze, în schimb a luptat pentru recunoașterea unei alte rase!

O poveste tare încâlcita
Sa recapitulam. Pornind de la tipul englez al Terrierilor predominant albi, de talie mica spre medie, existenți la începutul secolului al XIX-lea, s-a pornit selecția celor doua rase de Fox Terrieri.

În „ograda” sa, pastorul Russell creștea și selecționa Terrieri de vânatoare, pentru uzul propriu, câini care, ulterior, au fost numiți Parson Jack Russell Terrieri. Concomitent, reverendul creștea și Fox Terrieri, în special cu par sârmos. Așadar, specialiștii sunt de acord ca cele doua rase actuale de Fox Terrieri s-au ridicat din câinii de tip Jack Russell. Cu alte cuvinte, exemplarele din crescatoria pastorului se regasesc la baza a nu mai puțin de patru rase actuale: Fox Terrier cu Par Sârmos, Fox Terrier cu Par Neted, Parson Russell Terrier și Jack Russell Terrier.

Daca ar fi sa fim un pic rautacioși, am putea spune ca, timp de multe decenii (chiar pâna acum 20-30 de ani!), orice Fox mai „urâțel”, dar bun la vânatoare, trecea automat drept Jack Russell Terrier. Și cam chiar așa au stat lucrurile în realitate. De exemplu, Lil Foiler, o femela cu par sârmos a pastorului, a fost mama lui Carlisle Tack, faimos campion de Fox Terrier al vremii. Acum, majoritatea crescatorilor pasionați îl considera pe Carlisle Tack drept tipul ideal de… Parson Russell Terrier! Și acesta nu este un caz singular: femela de Jack Russel Judy, nascuta în crescatoria pastorului, a fost mama celebrului mascul de Fox Terrier pe nume Old Foiler.

Tipul originar de Jack Russell Terrier, cel crescut de pastor, trebuia sa corespunda anumitor caracteristici preferate de reverend. Astfel, el spunea ca un bun Russell Terrier de lucru trebuie sa aiba proporțiile corporale de 14x14x14, adica 14 inch (circa 36 cm) înalțime la greaban și 14 livre (adica 7 kg) greutate. În plus, circumferința toracica sa fie de circa 14-15 inch.

Astfel, Terrierii lui John Russell erau de un tip distinct, corespunzând acestor proporții corporale și cu colorit predominant alb, având cel mult marcaje negre sau black and tan pe cap și la baza cozii. La multe decenii dupa moartea reverendului, câinii de tipul celor creați de el au fost numiți oficial, de catre Kennel Club, Parson Jack Russell Terrieri, dupa care au fost scindați în doua rase „diferite”, numite Parson Russell și Jack Russell!

Dar reverendul Russel nu este singurul vinovat pentru confuzia care domnește și astazi privind diferențele între Parson și Jack Russell Terrier.

Astfel, dupa moartea reverendului (în 1883), cei care creșteau câini de tipul celui creat de pastor au început sa se abata de la „rețeta” impusa în selecție de catre Russell. La un moment dat, s-a ajuns ca orice Terrier (sau corcitura de Terrier), având colorit predominant alb, sa fie numit Jack Russell Terrier. Nici macar crescatorii nu se puneau de acord asupra morfologiei rasei. Unii preferau exemplarele cu picioare mai lungi și format aproape cvadratic, alții creșteau câini mai scurți pe picioare, cu corp rectangular.

Coloritul era și el destul de variat, pe un par când neted, când aspru, când sârmos. Despre urechi, se sa mai vorbim: se întâlneau și cele complet ridicate, și complet atârnânde, dar și toate variantele intermediare. Și la capitolul caracter, mulți dintre pretinșii Jack Russell nu aveau mai nimic comun cu modelul originar: erau hiperactivi, mai degraba agresivi decât inteligenți, greu de controlat și uneori atacând orice mișca. Degringolada și confuzie totala!

Apoi, o mare lovitura a venit din partea industriei cinematografice: filmul de lung me-traj Masca (urmat de un serial de desene animate cu același titlu) a lansat drept vedeta un cațel despre care s-a spus ca este Jack Russell. Isteț foc, activ și energic, acel câine avea, din pacate, puține asemanari fizice cu un Jack Russell „adevarat”, fiind mai degraba o corcitura de Teckel. Ce conteaza! Toata lumea a început sa alerge dupa pui de Jack Russell (vrem un câine ca cel din Masca!). Cererea crescând, a crescut și producția de câini cu foarte slaba calitate, deseori chiar atipici. De altfel, încercați și dumneavoastra sa cautați pe Internet fotografii de Jack Russell Terrieri și veți vedea ce gasiți sub aceasta denumire…

Diferențe subtile
Dar, sa revenim la chinologia oficiala. Pe 22 ianuarie 1990, Kennel Clubul Englez a hotarât sa recunoasca exemplarele cu picioare mai înalte și format aproape cvadratic, sub denumirea de Parson Jack Russell Terrier, precizând în Standard ca înalțimea la greaban ideala este de 33-36 cm, iar orice câine cu talie mai mica de 31 cm este exclus. Și FCI a recunoscut provizoriu rasa, sub aceeași denumire, la jumatatea anului 1990.

Totuși, Australia, Irlanda, Olanda și Noua Zeelanda preferau exemplarele cu labe mai scurte. În Australia, de exemplu, Jack Russell Terrier Clubul, fondat în 1972, este o organizație foarte puternica. Înca din 1981 australienii s-au straduit sa obțina recunoașterea rasei de catre FCI. În 1990, când FCI a adoptat Standardul englez, Anglia fiind țara de origine a rasei, australienii a trebuit sa îl accepte și ei. Aceasta situație ridica, însa, mari probleme caci, atât australienii, cât și irlandezii încurajasera în Cluburile lor producerea de exemplare cu talia sub 30 cm.

Astfel, lupta a reînceput: în 1995, Australia a cerut FCI sa recunoasca și varietatea cu talie redusa și picioare scurte, o cerere similara fiind depusa și de Irlanda în 1998. Confuzia a durat pâna în 2001, când FCI a decis sa recunoasca Standardul elaborat de australieni. În concluzie, FCI, în 2001, a hotarât împarțirea Parson Jack Russell Terrierului (denumire adoptata în 1990) în doua rase: Parson Russel (Standard nr. 339), încadrat în Secțiunea Terrieri de talie mare și medie, rasa având înalțimea ideala de 36 cm pentru masculi și 33 cm pentru femele, și Jack Russell Terrier (Standard nr. 345) încadrat în Secțiunea Terrieri de talie mica, rasa având înalțimea de 25-30 cm.

Tergiversarile și conflictele datorate taliei acceptate le pot parea unora inutile sau irelevante. Chiar și mulți arbitri marturisesc ca, deseori, e greu sa faci diferența între cele doua rase. Conform Standardelor, Parsonul, cel care are talia mai mare, ar trebui sa fie mai cvadratic (dar NU perfect patrat), iar Jack Russellul are picioare ceva mai scurte în raport cu corpul, având și trunchiul ceva mai lung. Totuși, trebuie sa recunoaștem ca e nevoie sa citești „printre rânduri”, pentru a te lamuri, cât de cât.

Deși din Standard nu reiese așa ceva, mulți specialiști susțin ca, în privința capului, principala diferența consta în faptul ca Parsonul trebuie sa aiba un cap asemanator cu cel al Border Terrierului. Botul Parsonului trebuie sa fie de lațime moderata, în timp ce pentru Jack Russell Standardul prevede sa aiba botul lat. În orice caz, exemplarele cu picioare scurte și strâmbe, cu labe rasucite, NU pot fi considerate drept Jack Russell.

Pentru a face încadrarea corecta a exemplarelor într-una dintre aceste doua rase, multe dintre Cluburile de specialitate au cerut arbitrilor ca, în ring, sa acorde o atenție deosebita la evaluarea taliei și circumferinței toracice. La Jack, adâncimea toracica trebuie sa fie egala cu înalțimea cotului, iar circumferința toracica trebuie sa fie de circa 40-43 cm. Necazul este ca la Parson Standardul spune doar ca toracele trebuie sa poata fi cuprins cu doua mâini de dimensiuni medii.

Evident ca aceasta prevedere este destul de ambigua, caci nu toți arbitrii au „mâini Standard”. Pentru a pune capat confuziilor, multe Cluburi au hotarât ca pentru ambele rase circumferința toracica maxima acceptata sa fie de 45 cm. Cu alte cuvinte, chiar daca pot avea aceeași circumferința toracica, proporțiile difera, având în vedere diferențele de talie (Jack Russellul e mai „pieptos”).

Modul de purtare a urechilor este una dintre puținele diferențe mai evidente. La Parson ele trebuie sa atârne, fiind purtate înspre fața. La Jack, sunt pliate sau „în buton”. Conform definițiilor date de Raymond Triquet (președintele Comisiei de Standarde FCI), urechi atârnânde înseamna „urechi care cad de-a lungul lateralelor capului, fara sa fie ușor ridicate la baza”, iar urechile „în buton” sunt „foarte puțin ridicate la baza, dupa care coboara și încadreaza craniul, având pavilionul îndreptat înspre fața”.

Principala problema care n-a fost înca deplin rezolvata rezulta din faptul ca cele doua rase au fost separate abia în urma cu trei ani. Drept urmare, sunt destul de frecvente cazurile când din parinți cu pedigree de Parson se nasc pui care, la maturitate, se încadreaza mai bine în Standardului Jack Russellului și viceversa. Din acest motiv, sunt țari (Franța, de exemplu) unde s-a luat decizia ca încadrarea definitiva a exemplarelor într-una dintre cele doua rase (însoțita de modificarea pedigreeului, atunci când este cazul) sa se faca abia dupa vârsta de 12 luni, cu ocazia arbitrajului de confirmare (examen obligatoriu, de altfel, pentru toate rasele).

Încapațânat ca un Jack
În limba româna, aceasta sintagma nu spune prea multe, dar în engleza ea este un amuzant joc de cuvinte, caci Jack se poate referi și la denumirea Jack Russell, dar poate fi și prescurtarea cuvântului… catâr (sau magar). Trecând peste gluma, fie Jack sau Parson, toata lumea este de acord ca una dintre cele mai importante caracteristici ale acestor rase este temperamentul. Ei sunt adevarați vânatori, care se evidențiaza adesea în probele de vânatoare la vizuina și de scotocire.

Și unul, și altul sunt Terrieri veritabili, îndrazneți și agreabili. Acesta este motivul pentru care, în afara de vânatori, Russell Terrierii au sedus în ultimii câțiva ani un public tot mai numeros. Dotați cu o mare capacitate de adaptare la toate modelele de viața, veseli, sportivi… sunt de înțeles motivele pentru care și Jack și Parson au devenit vedete. Totuși, ca orice Terrier adevarat, ei pot fi deseori cam încapațânați, mai ales daca stapânii nu se ostenesc prea mult sa-și educe câinele.

Ce-i drept, ei pot fi excelenți câini de companie, dar nu trebuie sa va lasați pacaliți de aerul lor caței mici și jucauși, caci amândoi sunt plini de temperament! Au nevoie sa-și consume zilnic surplusul de energie. Daca nu sunt folosiți la vânatoare, trebuie sa li se ga-seasca alta ocupație: câteva ore bune de alergat în aer liber sau, și mai bine, Agility sau Fly-ball.

Educarea lor este o sarcina pe care stapânul trebuie sa o ia în serios, deoarece, atunci când un Jack sau un Parson sunt „prost crescuți”, familia lor va avea parte de zile negre. Ca sa nu mai vorbim ce efecte dezastruoase poate avea combinația între lipsa de educație și lipsa de mișcare.

Daca stapânul nu reușește sa se impuna drept șef (prin fermitate și consecvența, nu prin forța sau brutalitate), oricare dintre acești „spiriduși” va prelua imediat conducerea, va deveni șeful casei și va face totul dupa bunul plac. În schimb, o data ce regulile comportamentului „civilizat” le-au fost insuflate, ei vor fi excelenți companioni. Fideli și inteligenți, pricep ușor ce li se cere și se adapteaza oricarei situații. Sunt jucauși și cabotini, având darul de a va face sa zâmbiți la fiecare gest al lor.

Pe lânga energia debordanta cu care sunt dotați, au mare nevoie de compania oamenilor și suporta foarte greu singuratatea. Drept urmare, nu trebuie lasați singuri prea multe ore, caci pot capata un comportament absolut distructiv și, literalmente, va pot vandaliza apartamentul.

Atunci când ieșiți la plimbare, fiți foarte atenți ca instinctele lor de vânator sa nu se trezeasca și ei sa plece în cautarea unei prazi reale sau imaginare, uitând ca mai au și un stapân. De asemenea, și Parson și Jack trebuie corect socializați, caci nu cunosc frica și nu vor ezita sa se repeada la câini mult mai mari decât ei.

Probleme de sanatate specifice
Jack și Parson sunt rase rustice, rezistente, câini obișnuiți sa munceasca din greu pentru a-și dovedi utilitatea. Totuși, nu sunt lipsite de probleme de sanatate specifice sau boli ereditare. În primul rând, asemenea tuturor Terrierilor, sunt expuși alergiilor de tot felul, în special alergii alimentare și la saliva de purice.

Dintre maladiile cu transmitere ereditara amintim, în primul rând, ataxia cerebeloasa, care afecteaza și Parson și Jack Russell Terrierul, fiind un pic diferita în manifestari fața de alte rase. Primele cazuri au fost observate în SUA, dar în ultimii ani boala s-a raspândit și în efectivele europene. Pe la vârsta de 2-6 luni, câinii afectați prezinta tremuraturi și tulburari de echilibru, apoi apare o hiperrigiditate a membrelor, animalului fiindu-i din ce în ce mai greu sa mearga. Vinovate de aceasta boala sunt unele leziuni nervoase situate la nivelul cerebelului. În cele mai multe cazuri, câinii bolnavi trebuie euthanasiați.

Alte maladii mai frecvente și având determinism parțial ereditar sunt luxația de cristalin și de rotula, și maladia Legg-Pethes-Clave (necroza aseptica a capului femural).