Ovidiu Oanţă – Pe urmele lui Gigi Becali

-Cîte zile şi nopţi ai "consumat" pentru acest caz?
Cazul Becali a fost unul de foc. Evenimentele s-au succedat cu o repeziciune rar întîlnită. Locaţiile s-au schimbat şi ele – de la curtea conacului lui Becali pînă la Poliţia Capitalei şi, în final, Judecătoria Sectorului 1. Prima zi a fost spectaculoasă. Următoarele, la fel. Reacţia străzii s-a dovedit şi ea neaşteptată şi ne-a dat de furcă. Pe de-o parte, nu aveai cum să ignori masele. Pe de altă parte, exista riscul ca noi, jur­naliştii TV, să ne transformăm fără să vrem într-o interfaţă de presiune asupra judecătorilor.

– Care a fost cea mai puternică reacţie a oamenilor care au stat în faţa tribunalului?
Nu aş vrea să minimalizez statutul social al celor care au venit să îl susţină pe Becali. Însă nu pot să ignor că masele au fost formate din oameni pe care, direct sau indirect, miliardarul din Pipera i-a ajutat. Deci era normal să fie acolo. Sau poate că nu. Interesant a fost însă faptul că ”spontaneitatea” manifestărilor a fost uneori prea evidentă – de la bannere pînă la scandări.

– Cum e acest caz altfel decît multe altele pe care ni le prezinţi din faţa tribunalului?

Cazul Becali a fost unul complet. Şi, culmea, un asemenea caz durează în timp. Cazul lui a fost însă de scurtă durată. Toate momentele s-au derulat cu repeziciunea unui film bine structurat. Să nu uităm însă că eliberarea din arest nu înlătura cu nimic riscul de a fi condamnat, dacă va fi găsit vinovat, la ani grei de temniţă. Şi e vorba de o realitate care ni l-a înfăţişat pe originalul Gigi Becali încătuşat.

– Acum, cît timp petreci urmărind cazul?
Ce a fost mai greu a trecut în cazul Becali. Ceea ce urmează pare a fi o formalitate. Audieri, confrun­tări, ancheta obişnuită. Şi noi avem ştiri în fiecare zi. Trebuie să găsim alte şi alte subiecte.

– În domeniul de care te ocupi, au fost perioade în care nu ai avut subiecte?
Justiţia e un domeniu de interes jurnalistic extrem de ofertant. Să nu uităm că în fiecare zi se înregistrează mii de noi procese. În spatele fiecărui dosar se ascunde o poveste. Secretul e să ştii unde să cauţi. Apoi, îţi trebuie norocul de a-i găsi pe oamenii fără de care povestea ta nu există. Să îi convingi să fie parte din reportajul tău. Pînă acum, nu prea m-am lovit de refuzuri. Ştirile PRO TV au convins că dincolo de spectacolul de zi cu zi – bun, rău, crud, frivol, cinic – sînt etalonul ştirilor de televiziune. Nu degeaba sîntem dintotdeauna primii. Şi chiar nu cred că vom fi detronaţi prea curînd.

– Te-ai gîndit să îi oferi fetiţei tale o surioară sau un frăţior?
Îmi doresc enorm – la fel şi soţia mea, Delia, şi Oana, un băieţel. Din două motive – unul ţine de mîndria masculină. De la început, mi-am dorit o fetiţă, ştiam că ea va fi Oana, dar acum vreau şi un fecior. Sper că la anul, în aprilie, să îl şi văd în carne şi oase. Dacă s-ar naşte şi pe 5 aprilie, ziua mea de naştere, atunci aş fi cel mai fericit tată din lume. Oricum sînt şi acum, pentru că o am pe Oana. Si să nu rămîn dator cu al doilea argument. Acum vreo 15 ani, am învăţat la şcoală că o familie completă trebuie să aibă cel puţin trei copii. Aşa că nu m-ar deranja şi gemeni! Delia, iartă-mă! Dar îţi promit că acum o să te ajut mai mult!

“Oana e unul dintre telespectatorii mei fideli. Culmea e că cea mai serioasă discuţie despre subiectele mele a fost pe seama lui George Becali. M-a întrebat de ce e după gratii. I-am spus că oamenii îl acuză că a făcut ceva rău. Iar Oana, care are cinci ani şi jumătate, m-a lăsat fără replică: «Nu e adevărat! Ceva rău au făcut hoţii care i-au furat maşina!». Atunci am văzut că era la curent cu toată povestea”