Ovidiu Oanţă are gemeni: ”Am pufnit în plâns de fericire!”

– Felicitari, Ovidiu, acum eşti un fel de Brad Pitt de România! Cum a decurs naşterea?
Eu zic că sunt Ovidiu Oanţă. Şi atât. Cred că şi Brad Pitt ar vrea să fie Ovidiu Oanţă, un norocos iubit de Dumnezeu. Ultima dovadă luni, 18 iunie, când, după un weekend tensionat cu o aşteptare lungă, lungă, Delia m-a binecuvântat cu doi băieţi senzaţionali. Patrick are 2.360 grame, iar fratele lui, Filip, 2.220 grame. Cât despre înălţime, nu s-au lăsat mai prejos decât sora lor mai mare, Oana, şi măsoară 50 cm, respectiv 47 cm. Nu au primit note maxime pentru că doamna doctor Ioana Roşca, neonatoloaga lor, le-a sancţionat graba cu care au vrut să vină pe lume.

– Cum a reacţionat tăticul la naştere?
Au fost momente tensionate. Delia nu mai avea telefonul la ea, iar eu fierbeam în curtea Maternităţii Giuleşti. Am făcut kilometri întregi, plimbându-mă şi aşteptând veşti de la medic. Iar când vestea cea mare a ajuns la mine a fost momentul de maximă tensiune. Am urcat în mare grabă la neonatologie, tocmai îi cosmetizau după naştere şi am rămas mut de uimire când i-am văzut şi i-am auzit scâncind. Nu au lipsit nici momentele de panică, văzând că Patrick are nevoie de puţin ajutor ca să înveţe să respire. Ei bine, după toate aceste momente unice am răbufnit. Am sunat părinţii, socrii, surorile şi le-am dat marea veste, însă de departe cel mai greu moment a fost când am sunat-o pe învăţătoarea Oanei la şcoală şi am rugat-o să îi spună că are doi frăţiori. Atât de mare era tensiunea că am pufnit în plâns de fericire, iar doamna învăţătoare m-a imitat. Spre seară am aflat că toţi colegii Oanei au rămas înmărmuriţi neştiind ce se întâmplă, cu excepţia unei prietene a Oanei, care a intuit şi a dezvăluit fără să ştie vestea cea mare.

– Ce ţi se pare cel mai dificil, ca tătic de gemeni? Te-ai obişnuit deja cu ei?
Vreme de opt luni şi ceva, am stat adăpostit de teama că vor fi identici. Am şi primit nenumărate asigurări că, fiind în „garsoniere” diferite, vor fi deosebiţi. Însă de ce mi-a fost frică nu am scăpat: Patrick şi Filip sunt ca două picături de apă. Sunt speriat rău de ceea ce mă aşteaptă, terifiat de teama că îi voi confunda. Delia mi-a şi servit prima farsă când i-a inversat în păţut şi a râs copios pe seama mea când a văzut că îi confund. Norocul meu ar putea însemnă şi modul în care au moştenit genele mele de comportament. Filip, sper să nu fiu confuz, este Ovidiu cel sobru şi serios (când doarme), iar Patrick este Ovidiu cel vorbăreţ şi zâmbitor. Amândoi sunt însă Ovidiu cel revendicativ când îi e foame atunci când îşi cer dreptul la o masă copioasă. Şi la atenţie din partea celor din jur.

– Ce îţi doreşti acum pentru cei trei copii ai tăi?
În primul rând, mă rog în fiecare clipă la Dumnezeu să îi aibă în pază pe toţi trei, să fie sănătoşi şi fericiţi într-o familie minunată la care toţi râvnim, dar noi suntem privilegiaţi de a avea parte de ea. Îmi doresc să crească într-o lume a bunului simţ, să fie drepţi şi oneşti, aşa cum sunt străbunii lor maramureşeni, iuţi la minte şi calzi la suflet. În rest, îmi doresc să gustăm fiecare clipă petrecută împreună, să conştientizăm că noi, cinci, suntem ceea ce ne-am dorit să fim: oaza de fericire într-un mic deşert al realităţii dure.
Gabriela Groza