Oscar on My Mind

Pentru mine, povestea lui Ray Charles, mai extraordinara decât ați fi crezut, dar mai puțin extraordinara decât v-ați fi așteptat, pornea din start cu un handicap uriaș. În ciuda recentului „Life and Death of Peter Sellers”, nu am încredere în filmele biografice, indiferent de cine se afla în spatele camerei, și cu toata avalanșa de premii, de la Globuri la BAFTA, nu am încredere în Jamie Foxx. Ar fi trebuit sa am.

Ar fi trebuit sa am pentru ca Taylor Hackford, regizor clasic american („Against all Odds”, „Dolores Claiborne”), evita inteligent capcanele și (cât e posibil) clișeele genului și refuza o narațiune cronologica, preferând sa puncteze parcursul geniului cu flashbackuri emoționante și revelatoare.

Filmului îi priește grozav un regizor alb, deci mai puțin partinitor, dar nu strain de lumea descrisa – sa nu uitam ca extraordinarul documentar „When we were Kings”, filmat de Leon Gast în 1974, a vazut lumina ecranului în 1996, în principal datorita lui Taylor Hackford.

Ar fi trebuit sa am, pentru ca, de la Collateral încoace, a cam devenit evident ca Jamie Foxx s-a îndepartat binișor de comicul mai mult sau mai puțin talentat, care debuta în sitcomuri banale (In Living Color), prezenta premiile MTV (în 2004) sau încerca marea cu degetul cu roluri secundare în filme serioase (Ali).

Aproximativ întreaga lume s-a entuziasmat la vederea performanței (formidabile) din Ray, deși exista multe voci care se întreaba unde se termina imitarea și unde începe interpretarea. Daca e sa comparam cu ceilalți biografici nominalizați de anul acesta (The Aviator, Finding Neverland) devine evident și amuzant de ce Foxx e privit de sus – spre deosebire de Howard Hughes sau J.M. Barrie, pe Ray Charles îl știe toata lumea!

Sigur ca filmul lui Hackford, deși curajos, nu-și permite sa treaca în revista toate aventurile amoroase ale lui Charles, sigur ca exista roluri secundare (Kerry Washington, Richard Schiff și mai ales Curtis Armstrong – welcome back!) care ar merita macar o parte din laudele primite exclusiv de Jamie Foxx, sigur ca traumele muzicianului sunt un pic îngroșate, mergând pâna la un final abrupt și lejer indigest, dar acest detalii sunt puse în umbra de ansamblu.

O mostra de cinema American veritabil, cu toate pacatele și calitațile de rigoare, în fața careia ar fi imposibil ca Academia de Film sa ramâna indiferenta. N-o va face.

Andrei Cretulescu