Orașul lui Cristian Leonte

(Am coborat într-o zi din mașina, din autobuz, din metrou, sa vad unde se duc paharele de plastic cand se duc. Știți voi, atunci cand sar peste geamuri, din maini nervoase, cu mișcari neglijent-experte. Sa vad de jos lipsa de bun-simț atotputernica.)

„Uf, credeam ca m-a sechestrat în mașina uratu’ ala de șofer. Nu i-a fost destul ca m-a smuls de langa prietenii mei și m-a umplut cu apa aia lunga – auzi! cafea!, m-a zdruncinat prin toate gropile, l-am auzit înjurand, și cand ma întrebam cat o sa rezist, pac! m-a aruncat pe geamul deschis! Uf!”, mai spuse micul pahar de plastic, înca rasucindu-se pe asfalt.

Era în mijlocul strazii, singur. Credea el… „Hei, tu de unde vii?”, îl striga un alt pahar, de undeva de langa trotuar. „Eu de la cafea, tu de unde?” „

Cateva secunde și doua mașini mai tarziu, cele doua pahare erau aliniate cuminți, langa trotuar. „Asta e

„Auzi, da’ de la margine cine ne ia? Ha?”, îi întrerupse cineva pițigaiat. Cele doua pahare au tresarit în același timp: era un PET mare, cu fund bombat și muschi ieșiti în relief. „Ca eu m-am plictisit aici, tot cu alde voi, care cafea, care suc la teck, toți cu gura larga și fara fund la vorba!” PET-ul era clar mai mare decat paharele, pana și oamenii își dadeau seama. „Dar daca aștia doi nu ma iau în serios?”, se întreba, din cauza vocii. „Hrhm, a stat înauntru niste suc peste zi, și eu tot în soare, bule, am ragușit.” Paharul maro, neîncrezator: „Asta n-am mai auzit. Pe mine m-a aruncat peste geam cu o țigara proaspat stinsa înauntru, și n-am nimic la voce.”

Citește mai multe despre orașul lui Cristian Leonte numai din