Omul romano-sovietic

Încet, încet, dupa 15 ani de postcomunism, pare ca mare parte din „lumea buna” de pretutindeni – chiar și de la Paris – a început sa accepte comparațiile nazism-bolșevism, fascism-socialism. Daca nu echivalența și gemelaritatea originara, macar formule precum „les freres ennemis”, „rivalitate complementara” și mai ales „complicitate beligeranta” (Francois Furet), asocieri de tip Katyn-Buchenwald ș.a.m.d.

Nu mai departe, un semn marunt dar plin de învațaminte este faptul ca, pe Discovery, documentarele despre ororile stalinismului, anturajul lui Lenin la Zurich, revolta budapestana de la 1956, despre Gdansk, KOR, Malraux, Mao, Pierre Daix, Koestler sau Rosa Luxemburg, ba chiar și unele aluzii la dedesubturile colaboraționiste din rețelele Rezistenței franceze au trecut de la miezul nopții catre miezul serii.

Adica în prime time, interval rezervat cu strictețe pana acum exclusiv barbariilor dreptei, hitlerismului etc. E semn, zic, de acceptare în familie a ambelor extreme care au avut și au aceeași ținta – necontenit, fațiș ori pieziș – diabolizata: democrația occidentala, liberalismul, capitalismul.

La cateva luni dupa ce, prin volumul Explorari în comunismul romanesc, Editura Polirom a dublat documentar, foarte nimerit, O lume disparuta, acea extraordinara radiografie a ceaușismului prin careul existențial compus din Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, ea tiparește acum, în seria „Psihologie aplicata”, un volum coordonat de Adrian Neculau și dedicat vieții cotidiene în comunism*.

Printre colaboratori, Lavinia Betea și Liviu Antonesei, Alexandru-Florin Platon și Aurora Liiceanu, Ruxandra Cesereanu și Paul Cernat, Septimiu Chelcea și Tatiana Slama-Cazacu, inclusiv Gilles Ferreol, sociolog de la Universitatea din Poitiers, cel care ne și racordeaza la tema „gemenilor heterozigoți”, bolșevismul și național-socialismul.

Ferreol citeaza în context un studiu al lui J. Daniel din Commentaire nr. 21 (81) „sur un texte d’Alain Besancon”, a carui idee este tocmai ca „ura democrației”, asociata cu materialismul ateu, capitalismul opresiv, imperialismul trusturilor etc. a produs deopotriva militanți fasciști sau comuniști, Claude Roy descriindu-și tinerețea cam în termenii lui Drieu, Eluard, Blanchot, Nizan, penduland, adica, între partidul comunist și Action francaise.

Și tot la Ferreol (Memorie și uitare a comunismului la intelectualii francezi) dam peste o statistica din Le Figaro, 1998, privind subiectele-cheie tratate din 1990 pana în 1997. Pentru holocaust, 480 de ocurențe, în timp ce pentru Komintern 7. Pentru Auschwitz 105, pentru Kolima 2. Ș.a.m.d.

Pe de alta parte, „ce contrast între frazele usturatoare din New York Times împotriva cineastei naziste Leni Rieffensthal și laudele înalțate de același ziar Lilianei Hellman, fosta vedeta a saloanelor literare de pe Coasta de Est, care își afișase excesiv simpatia pentru Tatucul Popoarelor…”.

Cat se poate de instructive atari exemple de „asimetrie a indulgenței”. În alta ordine de idei, este limpede ca Vladimir Bukovski, citat tot aici, avea dreptate în Jugement a Moscou: în timp ce bolșevismul triumfa în Rusia, China și aiurea, fratele sau geaman, menșevismul, se impunea în Vest.

Iar daca tot am ajuns la Vladimir Bukovski, cred ca afirmațiile cele mai tulburatoare de aici tot lui îi aparțin. Sunt cele despre omul sovietic, omul socialist, rezumate în studiul introductiv al lui Adrian Neculau: „Omul în socialism e împacat cu toate, omul sovietic nu pretinde libertați sociale, nu citește carți interzise, nu cere sa calatoreasca în strainatate, se simte îndatorat celor care-l îndruma. El învața la școala ca toata istoria e o tranziție de la întuneric la lumina… Toate acestea modifica psihologia oamenilor, îi obișnuiește cu supunerea, ba chiar se simt mereu vinovați în fața statului”.

Modelul acestui nou standard uman, așa cum este el descris de Yuri Levada la p.18, te înfioara prin asemanarile cu omul „recent” al „neantului valah” de astazi.

Cu aceste chei se deschid lesne – și amarnic – multele uși ale suferinței de care-i plina aceasta arhitectura… fara ieșire care a fost (este) utopia egalitarismului și a colhozurilor fizico-mentale. Contraselecția, alterarea esențiala a marilor simboluri și temelii statale (biserica, armata, școala etc.), dislocarea masiva a populației rurale catre lumpenproletariatul mahalalei urbane, deposedarea, paralel cu dezvoltarea paternalismului de stat (blocul, apartamentele comunitare, gherila eterna dintre colocatari), inflexibila strategie a Securitații întru dezbinarea generala și „liantul” urii și delațiunii reciproce propus de aparatul represiv.

Apoi cultul improvizației, instituția naționala a Cozii-la-orice, duplicitatea ca mod de a fi, foamea de exil, micul trafic de frontiera spre Serbia și Ungaria (v. 157). Cel mai dureros lucru de aici mi s-a parut „Cultura penuriei” (Liviu Chelcea și Puiu Lațea), care ajunge jos de tot, pana la venerarea ambalajelor, la hipnoza Nimicului (v. istoriile orale de la 168 ș.u.).

Concluzia? Se întrevede în cuvintele lui Andrei Pleșu citate de Aurora Liiceanu la p. 76. Devenind experți în supraviețuire, noi am uitat sa traim! Analfabetismul existențial este ceva infinit mai crunt în consecințe decat orice haos economic.

Astfel încat… ne vedem peste cateva generații, timp în care eșecul fauririi Omului Nou ar trebui compensat cu întoarcerea Omului Vechi.

*) Viața cotidiana în comunism, coord. Adrian Neculau, Ed. Polirom, 2004, 367 pag.

Dan C. Mihailescu
ZIARUL DE DUMINICA – PUBLICATIE A ZIARULUI FINANCIAR