Omagiu conducatorului iubit
Daca in ’90-’91 nu prea avea nimeni tupeul macar sa pronunte numele lui Ceausescu, lucrurile s-au schimbat odata cu introducerea reformelor si cu trecerea vremii – pentru ca uitarea este cel mai mare dar al mintii omenesti, nu-i asa?
De ani buni, pe 26 ianuarie, la mormantul „celui mai iubit conducator” se aduna o turma de nostalgici (cam aceleasi figuri), care canta Internationala in falset si spun oricui vrea sa-i asculte ca inainte era mai bine si ca „astia au distrus tara cu democratia lor”.
Nu am incercat niciodata sa-i inteleg (pentru ca din punctul meu de vedere sunt de neinteles), m-am multumit sa urmaresc spectacolul pe care il ofera ei.
Batrani stafiditi cu paltoane de stofa si caciuli de astrahan croite ca ale „tovarasului”, cucoane cu buze si obrazi inrositi de farduri proaste (copii nereusite ale unor figuri de secol 18), abia asteapta sa-ti spuna ce bine era pe vremea aia si ce bine o ducea poporul: toti aveau case si locuri de munca, tineretul avea repartitie la terminarea facultatii, orice om isi putea lua o masina si putea sa plece in vacanta… Romania era un rai!
Omit sa-ti spuna ca aveai masina, dar nu prea puteai circula cu ea (pentru ca erai limitat la un plin de rezervor lunar, ca sa nu mai vorbim de principiul circulatiei alternative in week-end, in functie de numarul de inmatriculare), aveai casa dar era mica, nu aveai caldura, apa si nici curent electric, omit sa-ti spuna ca absolventii de facultate erau sclavi datorita repartitiilor, pentru ca nu puteau pleca cel putin trei ani din locul in care erau trimisi de grijuliul partid comunist.
Ma intreb daca s-au gandit vreodata cei care-l plang azi pe Ceausescu cate familii s-au destramat din cauza acelor repartitii (pentru ca de obicei sotii nu erau trimisi sa munceasca in acelasi loc)? Cate drame s-au consumat in ascuns, pentru ca divortul era aproape imposibil de obtinut? Cate creiere s-au ratat pentru ca nu puteau ramane in cercetare in orasele mari, declarate „inchise”?
Aseara o babuta povestea extaziata ce vanatori se faceau pe vremea aceea. Situatia mi s-a parut de un ridicol fara margini: pai asta regreta ea? Vanatorile la care nici macar nu a luat parte, ea fiind doar o umila bucatareasa care pregatea chiolhanurile celor mari? (In treacat fie zis, vanatorile si chefurile actuale le intrec in fast pe cele de atunci, asa ca, teoretic, nu ar avea ce regreta, pentru ca obiceiurile s-au perpetuat.)
Ascultand mai atenta ce povestea batrana, am aflat ca regreta de fapt pungile de cafea pe care potentatii vremii le lasau personalului. „Era cafea adevarata, nu ca nechezolul pe care il beam noi si care se gasea in magazine”, s-a scapat ea.
O punga de cafea, un pachet de Kent, o sticla de coniac, un parfum mai rasarit, o bucata de salam VictoriaÂ… resturi ramase de la mesele nomenclaturistilor cu care au cumparat sufletele si memoria oamenilor.
Dar parca asta mai conteaza? Conteaza ca an de an creste numarul celor care spun ca „inainte era mai bine”, uitand saracia crunta in care ne zbateam si atmosfera de teroare in care traiam. Eforturile de a le reaminti nostalgicilor cum au fost cu adevarat acele vremuri sunt firave si de multe ori sortite esecului, ele izbindu-se de un zid ridicat de saracie, iluzii spulberate, incapatanare…
Asa ca, pe 26 ianuarie, aducem, in continuare, un cald omagiu conducatorului iubit.
Iulia Neacsu