OLIVER!

25 01. 2005, 14:57
Alexander, copilul de suflet al lui Oliver Stone, la fel de ambițios și controversat ca parintele sau, ar fi trebuit sa fie unul din evenimentele cinematografice ale anului. în ciuda, tuturor lucrurilor rele pe care le-ați auzit despre el, este. Care ar


Alexander, copilul de suflet al lui Oliver Stone, la fel de ambițios și controversat ca parintele sau, ar fi trebuit sa fie unul din evenimentele cinematografice ale anului. în ciuda, tuturor lucrurilor rele pe care le-ați auzit despre el, este.

Care ar fi mult-comentatele defecte, întrebați ? Ca filmul e lung (3 ore), ca-i diform, ca nu-i conform (cu istoria), ca distribuția-i cel puțin stranie, ca nu poate fi luat în serios, ca se ia prea în serios, ca-i plin de excese, ca n-are curaj vis-a-vis de bisexualitatea subiectului, ca e lung… Culmea e ca afirmațiile înșirate mai sus nici nu trebuie contrazise (ar fi dificil) – trebuie doar sa priviți ansamblul din alt unghi… și sa mai citiți titlul acestui articol înca odata.

Alexander nu este un epic comandat unui profesionist oarecare, care profita de ocazie pentru a testa noile softuri și tendințe în materie de efecte vizuale – Alexander este este un proiect extrem de personal al unuia dintre ultimii mari cineaști americani, pe care marele public a ajuns sa-l cunoasca mai degraba ca paranoic decât ca regizor.

Da, istoria e ușor driblata, da, narațiunea din off a lui Ptolemeu (Anthony Hopkins) ar adormi și-un insomniac, da, personajele feminine (Angelina Jolie, Rosario Dawson) merg de la catastrofal cu accent rusesc la penibil cu accent maghrebian, da, Alexander însuși (Colin Farrell) are o mutra de miel sacrificat, dar daca asta e tot ce remarcam la un asemenea film, atunci superficialitatea e problema noastra cea mai marunta.

Am spus întotdeauna ca voi prefera un cineast care rateaza o capodopera unui meșteșugar care reușește un film mediocru. Cu toate imperfecțiunile sale inerente, Alexander are un sens, o logica și o direcție proprii („Lumea îți aparține!”); e impregnat de obsesiile favorite (marire, decadere, dezumanizare, asasinare etc.) ale regizorului și în schimbul miilor de trucuri vizuale de pe vremuri (JFK, U-Turn) ofera unul și bun – gradarea progresiva a nivelului de culoare, de la palid în debut, la suprasaturat în timpul fantasticei batalii finale, al carei final înecat în roșu și combinat cu acordurile unui Vangelis suprarealist ofera o mostra de cinema brut, impresionant și imediat.

Cineva spunea ca, peste 10-20 de ani, Alexander va fi, poate, reconsiderat. Eu zic ca n-are rost sa așteptam atât…

Andrei Cretulescu