Obsesia expunerii
Sunt câteva cazuri deja devenite celebre. În penultimul James Bond, unul din partenerii de nadejde al eroului era BMW și mai recent, în I Robot, Audi a construit chiar un prototip special pentru Will Smith. Dupa cele doua reluari, mi-e aproape imposibil sa cred ca n-a sesizat nimeni unul din cele mai reușite exemple de product placement în Seinfeld, și anume episodul în care George pierde ultimul TWIX dintr-un automat de dulciuri aflat într-un service auto.
Diferența dintre procedeul product placement și o simpla reclama este evidenta. În primul caz nu se spune nimic despre produsul expus, nici ca-i bun, nici ca-i rau, nici ca sa-l cumperi, nici ca-ți aduce fericirea. Mai mult decât atât, producatorii au foarte mare grija ca prezența marcii sa fie discreta și sa nu cumva sa para pusa cu mâna.
De la Garcea și Oltenii încoace, product placement-ul a patruns și în producțiile românești. Probabil ca ați constatat și singuri cum. Aș spune încalțat, deși mai potrivit ar fi încalțat și cu cizmele pline de noroi. De cele mai multe ori ma apuca durerea de stomac când vad coniace, vodci și margarine obligând personaje, altfel simpatice, sa faca reclama pe fața în plina desfașurare a acțiunii.
Ca sa nu mai vorbesc de obsesia, deja devenita naționala cred, de a expune în cadru nu unul, ci douazeci de produse atent așezate frumos cu fața la camera, ca nu cumva sa ne întrebam ce dracu e cu ele acolo. Ultima invenție, care practic pune capac, este genericul de final în care actorii nu mai au loc de sponsori.
Obsedaților de expunere le-aș aduce aminte de un singur exemplu. Și Nastase a stat timp de 4 ani cu fața numai un zâmbet în prime-time, în timp ce toți îl vorbeau numai de bine și acum, din câte îmi aduc aminte, majoritatea a cumparat cu inima deschisa Basescu.
Andi Moisescu