O mie si una de nopti: povestea dansului din buric

De-a lungul unui parcurs ale carui inceputuri se pierd in negura vremurilor, dansul din buric, s-a indepartat de forma originara de ritual al fertilitatii, transformandu-se intr-o forma de divertisment, la mare moda in prezent in intreaga lume.

Marul discordiei

Ultimul motiv de cearta intre Israel si Egipt? Nu este cum eronat ati putea crede unul politic, ci miscarile unduitoare ale dansatoarelor orientale. Mai precis, marul discordiei il reprezinta Festivalul International de dans din buric, organizat in luna ianuarie a fiecarui an in sudul Israelului, la Eilat. Pe de-o parte organizatorii evenimentului spun ca tocmai pozitia geografica a acestui oras, aflat intre Iordania si Egipt, confirma diferenta dintre dansul din buric al israelienilor si cel al arabilor; pe de alta parte, Egiptul isi revendica paternitatea absoluta a acestui dans, acuzand Israelul de “plagiat”.

In 2006, Festivalul international organizat in orasul de la Marea Rosie a fost boicotat de dansatoarele egiptene (cele mai faimoase din lume), care au refuzat sa participe. Si asta inca nu-i nimic: anul trecut, mass-media araba nu s-a mai multumit sa sara doar la gatul organizatorilor evenimentului, acuzandu-l in mod direct pe ministrul israelian de Externe ca “vrea sa-si insuseasca o arta si o traditie ce apartine doar Egiptului”.

Ca si cum ar fi fost furata comoara lui Tutankamon, la Cairo, pe prima pagina a saptamanalului A-Subua aparea scris cu litere de-o schioapa: "Statul ebraic vrea sa ne fure si dansul din buric. Israelienii sunt hoti de cultura".

Ritualul antic

In realitate, este imposibil de identificat o localitate si o data precisa a nasterii dansului din buric, nume prin care este astazi cunoscut acest dans oriental. Sigur este insa ca radacinile lui sunt antice si apartin mai multor culturi.

Majoritatea expertilor ii atribuie insa originea efectiva in ceremoniile religioase practicate de femeile din Mesopotamia antica in onoarea zeitei-mama Ishtar (Inanna la sumerieni). La ea se rugau preotesele prin intermediul dansurilor pentru a invoca atat fertilitatea pamantului, cat si pe cea a pantecului feminin.

Ca atare, unele miscari ale dansului incercau sa imite formele si ritmurile naturii, precum valurile marii, fazele lunii, oul si sarpele; altele evocau in mod explicit actul nasterii sau actul sexual. Aceasta este perspectiva din care trebuie privite miscarile (shimmy) ale soldurilor si ale bazinului dansatoarelor orientale.

Filiera turceasca

Raspandirea acestui dans ritualic in noi zone geografice s-a datorat expansiunii Imperiului Otoman (secolele XIV-XX): atunci a inceput dansul din buric sa fie cunoscut in diferitele teritorii supuse puterii sultanilor, din cel al actualei Albanii si pana in Maroc. Astfel a ajuns acest dans sa intre in patrimoniul cultural al unor natiuni precum Algeria, Egipt, Irak, Grecia, Maroc si Turcia, si sa preia in timp influente specifice fiecarei tari in parte.

Un parcurs indelungat, pe parcursul caruia dansul oriental s-a indepartat insa de forma originara de ritual religios si al fertilitatii, transformandu-se intr-o forma pura de divertisment.
Simboluri ale noii “directii” de dezvoltare a dansului din buric pot fi considerate fara doar si poate si haremurile turcesti, unde ajungeau in ultima instanta cele mai frumoase si mai senzuale dansatoare din buric ale vremii.

Pe urmele lui Napoleon

Europenii au descoperit existenta dansului oriental de-abia incepand cu secolul XIX, gratie aventurierilor francezi care au mers pe urmele lui Napoleon dupa campania acestuia in Egipt; cel raspandit in occident era insa un dans “despuiat” de orice urma de sacralitate. 

De altfel, primii calatori francezi si englezi au fost cei care au botezat dansul oriental, dupa caz, “danse du ventre” sau “belly dance”.  In descrierile lor se regasesc reprezentate doua tipologii diferite de dansatoare: asa-numitele almée si ghawazy. Primele erau balerine culte si rafinate, care pe langa faptul ca dansau mai scriau si poezii si compuneau muzica; in timp ce ghawazy (termen tradus de obicei prin “tiganci”) erau femei nomade apartinand triburilor berbere, distingandu-se de primele printr-un stil de dans mai “aproximativ”, fata machiata si bratele incarcate de bratari si inele.

Imaginea lui de dans desprins din cele "o mie si una de nopti" a fost sursa de inspiratie, in epoca romantica, pentru multi scriitori si pictori, asa-numitii "orientalisti", care utilizau lascive dansatoare goale pentru a descrie un Orient pe care in realitate nu-l vazusera niciodata.  

O strada din Cairo, in Statele Unite

Aceasta imagine deformata asupra dansului oriental avea sa fie si mai mult accentuata dupa ce, in vara anului 1893, la Chicago, cu ocazia Expozitiei Universale dedicate descoperirii Americii, lumea ramanea cu gura cascata in fata spectacolului nemaivazut dat de dansatoarele egiptene in pavilionul denumit exotic "o strada din Cairo".

Cea mai abila dintre balerine se numea Fahreda Mahzar; dupa prestatia ei uimitoare de la Chicago, buna femeie de afaceri, ea a inceput sa cutreiere teritoriul Statelor Unite cu spectacolul “Little Egypt”, fiind urmata curand de sute de alte balerine si de spectacole de cabaret fara nicio legatura cu dansul oriental;  insa un pretext bun pentru a propune publicului masculin show-uri erotice. 

Belly dance, Hollywood style

Ulterior, cinema-ul de la Hollywood a facut restul, exaltand imaginea scandaloasa a acestui dans si a practicantelor lui. Tot in cadrul spectacolelor americane s-a redus si costumatia dansatoarelor la dimensiunile cunoscute si in prezent, si s-a apelat la tot felul de podoabe sclipitoare, accesorii utile pentru a scoate in evidenta miscarile soldurilor si mai ales, a atrage ca un magnet privirea spectatorilor. 

La popularitatea dansului oriental a contribuit incepand din 1930 si Casino Badia, un local fondat la Cairo de Badia Masabni, balerina ramasa celebra pentru faptul ca a introdus in reprezentatiile ei pasi proveniti din baletul clasic. Una dintre elevele acesteia, pe nume Samia Gamal, a devenit si ea faimoasa pentru gaselnita de a-si pune un val in jurul soldurilor, si mai ales de a-l da jos in timpul spectacolului in delirul asistentei masculine.

In anii ’60, in plina revolutie sexuala si exaltare pentru tot ceea ce provenea din Orient, senzualitatea acestui dans a fost redescoperita, fiind exploatata de tot mai multe femei din Europa si Statele Unite. Ulterior a intrat intr-un con de umbra, dar doar pentru a reveni cu si mai multa forta, in ultimii ani, cand a invadat nu numai barurile si salile de sport din intreaga lume, ci chiar salile de nasteri ale spitalelor.

Este cazul Statelor Unite, unde cateva sustinatoare ale nasterii naturale au recuperat semnificatia antica de ritual al fertilitatii a dansului din buric, promovandu-l in maternitati. Tipicele miscari de rotatie si ondulatorii ale dansului din buric, spun ele, servesc la relaxarea muschilor si a ligamentelor din zona pelviana, atenuand durerile provocate de contractii si facilitandu-le femeilor nasterea copiilor.

De-a lungul timpului, dansul din buric nu a atras numai femeile, ci si barbatii, unul dintre cei mai celebri dansatori din buric fiind in clipa de fata Tito Seif. 

Nimic nou sub soare: intre 1834 si 1849, dansatoarele (ghawazee) au fost izgonite din orasul Cairo. Felul in care isi exhibau nurii fiind considerat rusinos, le-au fost preferate dansatorii-barbati.

Sursa text: Focus.it / Repubblica.it

Foto: Bellydancer