O epopee orientala

Cu mult înainte de a publica Pururi tanar, înfașurat în pixeli (2003), De ce iubim femeile (2004), Baroane! (2005) și alte pagini de perisabila publicistica, Mircea Cartarescu și-a aratat clasa de scriitor prin doua opere aparute într-un interval foarte scurt, la finele regimului trecut și în zorii originalei noastre democrații. Visul (1989) și Levantul (1990) sunt niște carți absolut uimitoare (fiecare în genul ei), aparute însa într-un moment socio-istoric nepotrivit, în care interesul pentru literatura și pentru cultura, în general, cunoștea o drastica diminuare.

Ce este Levantul*? În primul rand, o minunata pledoarie pentru frumusețea poeziei. O frumusețe diversa, pestrița chiar, atinsa nu din întamplare, la bataia de aripa a Muzei, ci construita cu truda, elaborata în ansamblu și în cele mai mici detalii. Ingeniozitatea prozodica a autorului e remarcabila: în chipul cel mai firesc, parca, el intra în hainele unor precursori și scrie „în dulcele stil clasic”, redescoperind savoarea vechiului. Fiecare dintre cele douasprezece canturi este o lecție vie de istorie literara. Poetul postmodern își alege o serie de repere din poezia autohtona, de la Ienachița Vacarescu la Nichita Stanescu, și le ruleaza discursurile într-o interferența cautata, mutandu-se de pe un picior metric pe altul și învartind cu grație tropii. Ion Barbu, liricul ermetic fascinat de universul „de curații și semne” al matematicii, descoperise culorile și aromele balcanismului, facand din Isarlîk o cetate de sine statatoare în Joc secund, iar din Nastratin Hogea, exponentul ei ideal. La randul sau, Mircea Cartarescu ajunge, pe filiera munteneasca, la aceeași „raia dulce, asudata”, atinsa și contemplata dupa cutreierarea Levantului „dan ostroave în ostroave”. Epopeea orientala respira astfel un aer foarte familiar, fiind înțesata cu elemente din fondul etnic amestecat. Manoil, eroul împrumutat din romanul lui Bolintineanu, vrea sa urneasca zavera împotriva domnitorului hulpav, asociindu-se, pentru acest nobil deziderat, cu „sorioara” lui Zenaida, cu Iaurta chiorul, spaima apelor, și flacaul lui, Zotalis, apoi cu Leonidas, „renumitu-Ampotrofag” și soața lui Zoe (figuri caragialiene), în fine, cu cosmopolitul Languedoc Brillant. Ceata e una întreita: „palicarii fistichii”, „hoții strambi ai lui Iaurta” și „faraonii lui Zotalis”, greci, valahi, aromani, țigani care trec dintr-un cant în altul pe jos ori în balon, certandu-se și împacandu-se, de dragul unui „republic democratic” în „Valafia cea înjosita”. Pe parcurs, vedem de toate: uneltiri și tradari, preparative și rasturnari de situații, deghizari, travestiri, demascari și alte, numeroase, surprize.

Story-ul, pe alocuri palpitant, e înecat însa în dulceața amaruie a limbajelor, un lector avizat desprinzandu-se progresiv de cititorul naiv, pentru a prinde și a degusta aluziile culturale. Caci Levantul e un adevarat manual al postmodernismului romanesc: o sursa inepuizabila de citate și colaje intertextuale. Dintr-un punct sau altul al textului, al versurilor ce-l compun, se întind fire în toate direcțiile, catre romantici și preromantici, moderni și postmoderni: tot atatea valențe libere ale unui element de o enorma disponibilitate combinatorie. Legenda Monastirii Argeșului și proverbele lui Anton Pann, Țiganiada lui Budai-Deleanu și întinsa producție poeticeasca a lui Bolintineanu, versurile nostalgice ale lui Ion Pillat, sintagmele lui Ion Barbu ori personajele bine cunoscute ale lui Caragiale, și, deasupra tuturor, cantitativ și intensiv, lirismul eminescian fac din epopeea lui Mircea Cartarescu un mixtum compositum, deliberat și asumat postmodern. Democrația funcționeaza însa pana la un punct. Mai întai ca nu orice poet intra în spotul de lumina al Auctorelui și în organigrama opului sau; iar apoi, spațiul cel mai întins îi este rezervat lui Eminescu, la care scriitorul „optzecist” se raporteaza în mod constant. Semnificativ pentru transformarea poligonului de parafrazare textuala în baza de piramida canonica este cantul al șaptelea, în care Manoil ajunge într-o „doma urieșeasca” și, întreband „Ce e poesia?”, e dus în fața unor statui care o încorporeaza și o ilustreaza exemplar. Sunt șapte corifei: Eminescu, Arghezi, Ion Barbu, Bacovia, Blaga, Nichita Stanescu (prilej pentru autor de a varsa cateva lacrimi de caința) și… Manoil, adica ipostaza poematica a lui Mircea Cartarescu însuși. Daca „modestia” acestuia ridica semne de întrebare, bunul lui gust, reflectat de cele șase afinitați elective, e în afara de orice discuție.

Leonid Dimov, vai!, n-are statuie, deși numele oniricului este invocat în Levantul: și cu toate ca nu puține versuri din epopee au coloritul și insolitul poemelor din „Carte de vise”. Aici cred ca devin vizibile cele doua trepte ale viziunii proprii lui Mircea Cartarescu și identificabile în toate scrierile lui majore, în versuri sau în proza. Se remarca, în primul rand, paleta bogata a descripției realist-fantastice: contururi șerpuitoare, linii care se desprind sau se împletesc, sunete stridente și foșnete, mirosuri pestilențiale și arome divine, obiecte umile vazute de aproape, forfota urbei, înregistrata cu rabdare și atenție distributiva. Lumea întreaga, așadar, lumea sensibila, captata în uluitoarea ei fenomenalitate, printr-un hiperrealism ce poate vira paginile în fantastic. Exista însa un arierplan sub aceasta derutanta suprafața mișcatoare, un „mehanism” ce transforma imanența postmoderna în simplu ambalaj. În spatele dagherotipurilor care se tot succed, dincolo de tablourile alternate și montate cu dexteritate, îl întrezarim pe Demiurgul romantic, fie el și îmbracat în blugi de producator postmodern. Aspirația catre un Centru, cautarea unui miez de stabilitate ontologica într-o lume destructurata fac din Mircea Cartarescu un postromantic, evidențiat ca atare în Levantul. El îl abandoneaza, vrand-nevrand, pe Dimov pentru a regasi, alaturi de Eminescu, aceasta viziune etajata a Totului îmbracat în învelișuri trecatoare. Nu numai ca reia, pe cont propriu, Luceafarul și apoi Glossa, dar în punctul critic al aventurii zavergiilor, cand aceștia ajung în palatul lui Voda, constata – și constatam – cu stupoare ca totul e aburos, transparent, inconsistent. Imaginea cumplitului despot și a acoliților sai se destrama, ei fiind numai umbre palide pe langa orbitoarea Poezie și cel care o scrie.

Sunt cel puțin doi critici din noua generație (Simona Sora și Paul Cernat) care își declara admirația pentru tot ce publica Mircea Cartarescu astazi, pe motiv ca vad acolo „gheara leului”. Eu prefer, totuși, leul.

*) Mircea Cartarescu, Levantul, Editura Humanitas, București, 2006, 244 p.

Daniel Cristea-Enache
Ziarul de Duminica (publicatie a Ziarului Financiar)