Numai pe mana doctorului sa nu ajungi…

Se intampla rar, foarte rar, sa ajung la doctor. Multumesc pentru asta sistemului meu imunitar. Azi insa nu am avut cale de scapare fiindca mi s-a umflat o ureche. M-am dus la camera de garda a spitalului Coltea. Am auzit mereu ca au doctori extraordinari si azi m-am convins pe pielea mea, la sectia ORL.

Normal, ca orice spital, la camera de garda e lume … destul de multa. Ma asez in dreptul usii si astept. Incep sa ma uit pe pereti: curati si din loc in loc cu placute „fumatul interzis”. Imi vine randul, vreau sa intru si …. nu pot… e invitat un domn care tocmai aparuse. Imi revendic locul si doamna doctor Tomescu imi spune ca „dansul are prioritate ca asteapta de azi-dimineata” si sa nu ma mai impacientez ca imi vine si mie randul. Ma intorc dand marunt din buze.

Ma incurajez spunand ca mai mult nu mai are cum sa dureze , e doar o persoana. Desigur, m-am inselat… au trecut 20 de minute. Mai mult, datorita pozitiei pe care o aveam puteam sa vad in cabinet in timp ce diverse asistente se perindau pe usa. Doamna doctor statea in toata splendoarea ei, cu tigara in mana, la taclale.

Nu stiu ce ar trebui sa ma revolte mai tare… tigara sau bataia de joc. Nu am mai rezistat si am „indraznit” sa o deranjez iarasi. Cred ca in momentul acela a realizat ca a trecut destul de mult. M-a rugat iarasi sa astept si in cateva secunde m-a primit. Macar mi-a vorbit frumos… asta mai lipsea: sa tipe.

Ma gandesc cum sa inchei acest articol si sa atrag atentia in acelasi timp la faptul ca nu toti doctorii sunt asa… Cred ca proverbul „fiecare padure isi are uscaturile ei” se potriveste perfect.

Andreea Iancu
andreea.iancu@apropo.ro