Noi și voi

Când un film se deschide cu o bucata muzicala mai mult sau mai puțin clasica, știi exact încotro se îndreapta – fie ca e de bine (chitara lui Dick Dale în „Pulp Fiction”) sau nu (vocea lui Michael Stipe în ID4). Ei bine, daca un film începe cu o piesa inteligenta, parte melancolica, parte ironica (Glass, Concrete & Stone – David Byrne), poți paria toate economiile vecinilor ca ceea ce urmeaza, ca sa zic așa, rimeaza. În cazul filmului de fața, pariul e câștigat.

„In Good Company”, care la noi se cheama „Șef, și puțin mai mult”, este primul film „solo” al americanului Paul Weitz, dupa resuscitarea istorica a unui gen la moda în anii ’80 („American Pie”), zgândarirea ratata a clasicilor („Down to Earth”) și dupa adaptarea extrem de reușita a unei carțulii de Nick Hornby („About a Boy”), toate regizate împreuna cu frațiorul Chris. „In Good Company”, comparat de cei mai pretențioși cu „Absolventul” și de cei mai simpatici cu „Office Space”, poseda un story ancorat temeinic în realitatea imediata contemporana (nu-mi vine sa cred ce am scris!) – o companie mica și vioaie e cumparata de o corporație masiva și impersonala, drept care șeful de la sales ori whatever (Dennis Quaid) devine subordonatul unui puști model nou (Topher Grace) și cu aptitudini, când vine vorba de concedieri, de asasin ninja. Bașca, noul șef se amorezeaza de fata… moșului (Scarlett Johansson), iar reciproca, hélas!, e cât se poate de valabila.

Ar putea urma o comedie subțire de situații, dar regizorul Weitz (totodata scenarist) prefera sa sape amuzat capitalismul în general și tarele tinerilor moderni, în special, lobotomizați, incapabili de o conversație normala fara rapeluri la manualul de marketing (sic!) și obsedați doar de costume, mașini și idei mari care nu spun și nu înseamna nimic. Umorul sanatos, performanțele uniform impecabile și coloana sonora (The Soundtrack of Our Lives, Peter Gabriel, Steely Dan, Iron & Wine plus compoziții originale Stephen Trask) întregesc portretul celei mai placute surprize a anului în curs.

Are vreun sens sa reproșam atunci filmului lipsa de realism, mai cu seama în finalul sentimental? Nici pomeneala – ni l-am dorit prea mult. Mai bine sa salutam cum se cuvine apariția scurta și necreditata pe generic a veteranului Malcolm McDowell – ne ridicam, aplaudam și strigam în cor: „Teddy K.!”

Andrei Cretulescu