Nicolas Don – Jurnalist francez, actualmente… şi român
– Cînd aţi plecat din ţară?
M-am născut la Bucureşti, în epoca de glorie a lui Ceauşescu, cu numele de familie Naumescu-Don. În prezent, folosesc numai numele de Don – e mai scurt şi este numele de fată al mamei mele, care a fost actriţă pînă în anii ’70, cînd a plecat din ţară. În 1974, am părăsit şi eu Romănia. Aveam pe atunci aproape 16 ani. Părinţii mei ”fugiseră” înainte şi apoi m-au adus şi pe mine. De fapt, m-au cumpărat. Aşa se proceda la acea vreme: cei care voiau să-şi ia copiii după ei plăteau o sumă statului romăn, secretă, bineînţeles. Se vindeau evrei în mod sistematic către Israel şi, din cînd în cînd, cîte un romăn sau ungur… Şi nemţii îşi cumpărau frecvent cîte un cetăţean. Eu am costat 5000 de dolari, o sumă fabuloasă la acea vreme. Era ca la piaţă: atunci cînd cereau o ”răscumpărare”, comuniştii socoteau în funcţie de cît considerau ei că a cheltuit statul romăn cu acel copil. De exemplu, un copil de 3 ani era mai ieftin decît unul de 15. Eu, fiind la liceu, am fost mai scump…
– Şi aşa aţi ajuns în Franţa…
Unde am terminat liceul şi mi-am dat bacalaureatul, pentru că în Romănia fusesem dat afară de la şcoală, doar eram duşmanul poporului. Apoi, am intrat la facultate, mai întîi la Paris şi pe urmă mi-am continuat studiile în SUA. Am făcut un du-te-vino, timp de trei ani, între Paris şi Los Angeles. În 1983, m-am întors definitiv la Paris şi am început să lucrez ca jurnalist.
– De ce v-aţi îndreptat spre jurnalism?
Tradiţie de familie. Tata a fost ziarist, unchiul – la fel, bunicul a fost patron de ziare în perioada interbelică. Iar eu am început să lucrez pe politică externă, la radio, la RTL. Ca orice tînăr debutant, am trecut pe la mai multe publicaţii, printre care ”L’Express” şi ”L’Equipe” – pentru că şi sportul face parte din tradiţiile de familie, tatăl meu fiind campion la tenis de masă în Romănia – Nicu Naumescu.
La un pas de Romănia
– Ce v-a frapat cînd aţi ajuns prima oară în Franţa?
Nimic. Am fost crescut în limba franceză, în spiritul democraţiei, aşa că mă aşteptam să le găsesc pe toate cum mi se povestise. Vorbeam limba, înţelegeam sistemul… eram acasă, eram liber. Cred că singurul lucru care m-a frapat a fost mirosul: mirosea a curat, a bunăstare, a libertate… În afară de prieteni, nu-mi era dor de nimic din Romănia.
– De ce v-aţi întors atunci în Romănia?
Iniţial, pentru nişte afaceri de familie, care au rămas de rezolvat aici, în ţară.
– Însă prima întoarcere în ţară a fost la revoluţie…
Am fost primul jurnalist străin care a intrat în Romănia, în decembrie 1989. Pe atunci, eram reporter la Radio France Internationale, specialist în politică externă, şi, aşadar, urmăream tot ce se întîmpla în Europa de est. În momentul în care Ceauşescu a anunţat pe 17 decembrie că pleacă în Iran, am ştiut că va cădea. Am luat primul avion spre Belgrad, acolo am închiriat o maşină şi am mers pînă la graniţa cu Romănia, unde am aşteptat cîteva zile pînă cînd s-a deschis graniţa. De fapt, aceasta a fost prima mea intrare legală în Romănia. Cu o lună în urmă, înainte de evenimentele din decembrie, realizam o anchetă cu fuga Nadiei Comăneci şi eram în Ungaria, aproape de graniţa cu Romănia. Atunci, din greşeală, am intrat în Romănia… într-o noapte cu ceaţă. Mi-am dat seama cînd mi-a sărit în faţa maşinii un soldat romăn. Evident, nu m-a lăsat să înaintez, dar mi-a dat voie să rup o crenguţă de pe pămîntul romănesc ca să i-o duc mamei la Paris. Revenind la momentul din decembrie, am intrat foarte lejer în ţară. Un colonel mi-a verificat paşaportul, a văzut că sînt născut în Romănia şi m-a întrebat dacă sînt jurnalist. Am răspuns afirmativ şi atunci mi-a urat: ”Bine aţi venit acasă!”. În acel moment, mi s-au umezit ochii. M-am oprit la Timişoara cîteva zile, am văzut faimoasele cadavre, iar apoi m-am dus la Bucureşti, unde era ”grosul” presei internaţionale. Am sosit cu cîteva ore înainte de moartea stupidă a lui Jean-Louis Calderon, care m-a afectat puternic. Noi, toţi jurnaliştii care mergem pe teren, ne cunoaştem între noi şi sîntem amici.
Am fost primul jurnalist străin care a intrat în Romănia, în decembrie 1989. Pe atunci, eram reporter la Radio France Internationale, specialist în politică externă, şi, aşadar, urmăream tot ce se întîmpla în Europa de est. În momentul în care Ceauşescu a anunţat pe 17 decembrie că pleacă în Iran, am ştiut că va cădea. Am luat primul avion spre Belgrad, acolo am închiriat o maşină şi am mers pînă la graniţa cu Romănia, unde am aşteptat cîteva zile pînă cînd s-a deschis graniţa. De fapt, aceasta a fost prima mea intrare legală în Romănia. Cu o lună în urmă, înainte de evenimentele din decembrie, realizam o anchetă cu fuga Nadiei Comăneci şi eram în Ungaria, aproape de graniţa cu Romănia. Atunci, din greşeală, am intrat în Romănia… într-o noapte cu ceaţă. Mi-am dat seama cînd mi-a sărit în faţa maşinii un soldat romăn. Evident, nu m-a lăsat să înaintez, dar mi-a dat voie să rup o crenguţă de pe pămîntul romănesc ca să i-o duc mamei la Paris. Revenind la momentul din decembrie, am intrat foarte lejer în ţară. Un colonel mi-a verificat paşaportul, a văzut că sînt născut în Romănia şi m-a întrebat dacă sînt jurnalist. Am răspuns afirmativ şi atunci mi-a urat: ”Bine aţi venit acasă!”. În acel moment, mi s-au umezit ochii. M-am oprit la Timişoara cîteva zile, am văzut faimoasele cadavre, iar apoi m-am dus la Bucureşti, unde era ”grosul” presei internaţionale. Am sosit cu cîteva ore înainte de moartea stupidă a lui Jean-Louis Calderon, care m-a afectat puternic. Noi, toţi jurnaliştii care mergem pe teren, ne cunoaştem între noi şi sîntem amici.