Nicolas Don – Jurnalist francez, actualmente… şi român

M-am născut la Bucureşti, în epoca de glorie a lui Ceauşescu, cu numele de familie Naumescu-Don. În prezent, folosesc numai numele de Don – e mai scurt şi este numele de fată al mamei mele, care a fost actriţă pînă în anii ’70, cînd a plecat din ţară. În 1974, am părăsit şi eu Romănia. Aveam pe atunci aproape 16 ani. Părinţii mei ”fugiseră” înainte şi apoi m-au adus şi pe mine. De fapt, m-au cumpărat. Aşa se proceda la acea vreme: cei care voiau să-şi ia copiii după ei plăteau o sumă statului romăn, secretă, bineînţeles. Se vindeau evrei în mod sistematic către Israel şi, din cînd în cînd, cîte un romăn sau ungur… Şi nemţii îşi cumpărau frecvent cîte un cetăţean. Eu am costat 5000 de dolari, o sumă fabuloasă la acea vreme. Era ca la piaţă: atunci cînd cereau o ”răscumpărare”, comuniştii socoteau în funcţie de cît considerau ei că a cheltuit statul romăn cu acel copil. De exemplu, un copil de 3 ani era mai ieftin decît unul de 15. Eu, fiind la liceu, am fost mai scump…

– Şi aşa aţi ajuns în Franţa…

Unde am terminat liceul şi mi-am dat bacalaureatul, pentru că în Romănia fusesem dat afară de la şcoală, doar eram duşmanul poporului. Apoi, am intrat la facultate, mai întîi la Paris şi pe urmă mi-am continuat studiile în SUA. Am făcut un du-te-vino, timp de trei ani, între Paris şi Los Angeles. În 1983, m-am întors definitiv la Paris şi am început să lucrez ca jurnalist.

– De ce v-aţi îndreptat spre jurnalism?

Tradiţie de familie. Tata a fost ziarist, unchiul – la fel, bunicul a fost patron de ziare în perioada interbelică. Iar eu am început să lucrez pe politică externă, la radio, la RTL. Ca orice tînăr debutant, am trecut pe la mai multe publicaţii, printre care ”L’Express” şi ”L’Equipe” – pentru că şi sportul face parte din tradiţiile de familie, tatăl meu fiind campion la tenis de masă în Romănia – Nicu Naumescu.

La un pas de Romănia

Nimic. Am fost crescut în limba franceză, în spiritul democraţiei, aşa că mă aşteptam să le găsesc pe toate cum mi se povestise. Vorbeam limba, înţelegeam sistemul… eram acasă, eram liber. Cred că singurul lucru care m-a frapat a fost mirosul: mirosea a curat, a bunăstare, a libertate… În afară de prieteni, nu-mi era dor de nimic din Romănia.

– De ce v-aţi întors atunci în Romănia?

Iniţial, pentru nişte afaceri de familie, care au rămas de rezolvat aici, în ţară.

– Însă prima întoarcere în ţară a fost la revoluţie…
Am fost primul jurnalist străin care a intrat în Romănia, în decembrie 1989. Pe atunci, eram reporter la Radio France Internationale, specialist în politică externă, şi, aşadar, urmăream tot ce se întîmpla în Europa de est. În momentul în care Ceauşescu a anunţat pe 17 decembrie că pleacă în Iran, am ştiut că va cădea. Am luat primul avion spre Belgrad, acolo am închiriat o maşină şi am mers pînă la graniţa cu Romănia, unde am aşteptat cîteva zile pînă cînd s-a deschis graniţa. De fapt, aceasta a fost prima mea intrare legală în Romănia. Cu o lună în urmă, înainte de evenimentele din decembrie, realizam o anchetă cu fuga Nadiei Comăneci şi eram în Ungaria, aproape de graniţa cu Romănia. Atunci, din greşeală, am intrat în Romănia… într-o noapte cu ceaţă. Mi-am dat seama cînd mi-a sărit în faţa maşinii un soldat romăn. Evident, nu m-a lăsat să înaintez, dar mi-a dat voie să rup o crenguţă de pe pămîntul romănesc ca să i-o duc mamei la Paris. Revenind la momentul din decembrie, am intrat foarte lejer în ţară. Un colonel mi-a verificat paşaportul, a văzut că sînt născut în Romănia şi m-a întrebat dacă sînt jurnalist. Am răspuns afirmativ şi atunci mi-a urat: ”Bine aţi venit acasă!”. În acel moment, mi s-au umezit ochii. M-am oprit la Timi­şoara cîteva zile, am văzut faimoa­sele cadavre, iar apoi m-am dus la Bucureşti, unde era ”grosul” presei internaţionale. Am sosit cu cîteva ore înainte de moartea stupidă a lui Jean-Louis Calderon, care m-a afectat puternic. Noi, toţi jurnaliştii care mergem pe teren, ne cunoaş­tem între noi şi sîntem amici.  

– Cum aţi ajuns la TVR 1, în calitate de realizator?

Printr-un concurs de împrejurări. Cînd am venit în Romănia, n-am vrut să-mi fac meseria de jurnalist, pentru că sînt foarte francez ca structură. Prin urmare, ţin la etichetă, la regulile şi codurile profesionale, care sînt foarte diferite în Franţa faţă de Romănia. Însă, atunci cînd au avut loc alegerile prezidenţiale din Franţa, am fost invitat la multe dezbateri de la diverse talkshow-uri romăneşti. Apoi, am început să colaborez cu Ada Vertan, o producătoare extraordinară, şi aşa am făcut Gala APTR. Astfel, Dana Deac mi-a propus să realizez ”De ce democraţia?” la TVR 1. Această emisiune este făcută pe baza unor filme documentare (realizate de EBU – Uniunea Europeană a televiziunilor) despre diverse ţări care nu sînt neapărat democraţii. Nici una nu este din Europa, dar se confruntă cu probleme de viaţă şi de societate pe care le putem transpune foarte bine în societa­tea romănească. Împreună cu invitaţii mei, discutăm pe mar­ginea acestor documentare şi de­spre chestiuni legate de democraţie.

– Credeţi că-i mai interesează pe romăni cum e cu democraţia?

Trebuie să-i intereseze, pentru că Romănia este o societate în plin proces de maturizare. De ce să fie preocupaţi numai de bani şi de tot ce e urît în ţara asta cînd pot să evolueze spre o democraţie solidă? E adevărat că nici spectacolul pe care îl dau politicienii romăni nu este întotdeauna de cea mai bună calitate, însă Romănia este indiscutabil o democraţie şi, ca atare, perfectibilă ca toate democraţiile europene.

– Pînă la urmă, cum vă recomandaţi: francez sau romăn?

Vă dau o formulă foarte frumoasă, care nu îmi aparţine, a fost inven­tată într-o seară de Ada Vertan: ”Un jurnalist francez, actualmente – şi romăn”. Mă simt foarte fran­cez, însă influenţele mele romă­neşti sînt categorice. Am apucat să prind în cei 16 ani petrecuţi în Romănia şi din frumosul şi speci­ficul acestei ţări şi acestui popor, absolut inconfun­dabil. În plus, am avut surpriza de a găsi lucruri neschimbate: am fost la Teatrul Naţional şi am revăzut-o pe Olga Tudorache neschimbată, doar cu nişte ani în plus. M-am revăzut cu Radu Beligan şi cu Florin Piersic, actori pe care îi cunosc de cînd eram mic – mama a jucat împreună cu ei. Există acest sistem de valori neschimbat de peste 30 de ani. Aşa ceva se găseşte mult mai rar în Franţa.