NEMESCU

Aș vrea sa va spun cât de talentat era Cristi Nemescu. Știu, dupa ce cineva dispare în circumstanțe atât de tragice, atât de tânar, de cele mai multe ori i se exagereaza meritele în viața. Dar Nemescu era cu adevarat foarte foarte talentat. Îl cunoașteam din scurtmetrajele sale din școala, dar anul asta am devenit unul dintre admiratorii lui cei mai entuziaști.

S-a întâmplat la Cannes, unde mediumetrajul sau Marilena de la P7 a fost proiectat la secțiunea „Semaine de la critique”, într-o sala arhiplina și m-a cucerit împotriva mea. Spun împotriva mea, pentru ca am plecat cu prejudecați: am scrâșnit din dinți la primele imagini cu atât de binecunoscuta mahala autohtona și mi-am zis ca nu voi avea nervi sa mai vad înca un film românesc mizerabilist. Dar apoi, cadru cu cadru, toate frânele mele au fost dezamorsate. Nemescu se dovedea a fi un cineast înnascut. Ceea ce vedeam era un soi de Mean Streets altoit cu City of God. Baiatul asta filma cu o foame și o urgența comparabila cu cea a unui Scorsese timpuriu: mușca pur și simplu ecranul. Iar clișeul ghetourilor bucureștene era întors peste cap. În toata abisala lor saracie, ele pulsau de viața, culoare și contraste: curve și inocenți, sordid și sublim, hiper-realism și fantastic.

Nemescu jongla cu zeci de idei pe minut, cu un stil vizual și o virtuozitate tehnica epatante. Filmul povestea trezirea sexuala a unui puști de 13 ani de la periferie care se îndragostește de o prostituata roșcovana și rapește un troleibuz ca s-o impresioneze. Asta pe scurt… Mai puteți conta pe un delicios split screen (în 4) cu felul de întâmplari (auto/bi) erotice în contrapunct ironic cu Love me Tender. Pe un Elvis din Ferentari (excelenta coloana sonora e semnata Andrei Toncu, prietenul și colaboratorul sau pierit în același accident). Și pe cea mai bizara aterizare a unei nave extraterestre sub forma de sfârcuri pe care v-o puteați imagina!

Dupa proiecție, sala canneza a fost amuțita pentru câteva minute, apoi a izbucnit în urale. „C’est du grand cinema!” a exclamat moderatorul, un regizor câștigator de César. Cristi a fost chemat în fața scenei pentru un Q & A. A povestit despre surpriza pe care a avut-o descoperind acel ghetou, undeva în Rahova, la care n-a fost nevoie sa adauge absolut nimic. De ce nu a devenit, pâna la urma, un lungmetraj? Producatoarea Ada Solomon a zâmbit amar: au existat teribile constrângeri financiare – pe platouri, fiecare zi putea fi ultima.

Când l-am vazut acolo, în fața, am constatat cât de mult diferea omul Nemescu de filmul lui: era un timid, un blajin, un introvertit care prefera sa foloseasca un singur cuvânt (bun) în loc de alte 10 inutile și care parea impermeabil la orice manifestare de super-ego. Ce ușurare: nu trebuie sa fii neaparat dulau ca sa faci cinema. Modestia și bunul lui simț m-au facut sa ma simt aproape stânjenita când i-am vorbit cam exaltat despre Marilena, într-o dup-amiaza pe croazeta, alaturi de Ada, de actrița Madalina Ghițescu, de monteur-ul Catalin Cristutiu și de alți prieteni români. O saptamâna mai târziu, la TIFF, era recompensat cu trofeul pentru cel mai bun film românesc.

Ce a mai ramas de spus dupa dispariția regizorului Cristian Nemescu, doar în ultimul numar al revistei